© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Întâlnire cu clerul din Dieceza de Roma (19 februarie 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Pacea să fie cu voi!

[Cuvânt de salut al cardinalului vicar]

Iubiţi fraţi,

Vă salut cu mare bucurie şi vă mulţumesc că sunteţi aici în această dimineaţă. Îi mulţumesc cardinalului vicar pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi vă salut cordial pe toţi: membrii Consiliului Episcopal, parohii, toţi preoţii prezenţi. Şi spun, dacă este adevărat că suntem la începutul acestui drum de Post Mare, acesta nu este un act de pocăinţă: este, cel puţin pentru mine, o mare bucurie! Şi spun asta cu sinceritate!

La începutul anului pastoral, ne-am lăsat inspiraţi de ceea ce Isus i-a spus femeii samaritene de la fântâna lui Iacob: "Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu" (In 4,10).

Darul, după cum ştim, este şi o invitaţie de a trăi o responsabilitate creativă. Nu suntem pur şi simplu inseraţi în fluviul tradiţiei ca executori pasivi ai unui program pastoral predefinit, ci, dimpotrivă, cu creativitatea noastră şi carismele noastre, suntem chemaţi să colaborăm la lucrarea lui Dumnezeu. În acest sens, cuvintele pe care apostolul Paul i le adresează lui Timotei sunt iluminante: "Îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine" (2Tim 1,6). Aceste cuvinte sunt adresate nu numai individului, ci şi comunităţii, iar astăzi le putem auzi adresate nouă: Biserică din Roma, aminteşte-ţi să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu!

Ce înseamnă a reînflăcăra? Paul adresează acest îndemn unei comunităţi care şi-a pierdut cumva prospeţimea de la începuturi şi elanul pastoral; odată cu schimbarea contextului şi cu trecerea timpului, se evidenţiază o anumită oboseală, unele dezamăgiri sau frustrări, un anumit declin spiritual şi moral. Şi astfel apostolul îi spune lui Timotei şi acelei comunităţi: amintiţi-vă să reînflăcăraţi darul pe care l-aţi primit. Acest verb folosit de Paul - a reînflăcăra - evocă imaginea jarului sub cenuşă şi, aşa cum a spus Papa Francisc, "sugerează imaginea cuiva care alimentează focul pentru a-i reaprinde flacăra" (Cateheză, 30 octombrie 2024).

Putem spune şi pentru parcursul pastoral al diecezei noastre: focul este aprins, dar trebuie reînflăcărat mereu.

Focul aprins este darul irevocabil pe care Domnul ni l-a dat; este Duhul care a trasat calea Bisericii noastre, istoria şi tradiţia pe care le-am primit şi ceea ce ducem în mod obişnuit mai departe în comunităţile noastre. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem cu umilinţă că flacăra acestui foc nu păstrează întotdeauna aceeaşi vitalitate şi are nevoie să fie reînflăcărat. Presaţi de schimbările culturale bruşte şi de scenariile în care se desfăşoară misiunea noastră, uneori asaltaţi de oboseală şi de povara rutinei, sau descurajaţi de o dezamăgire crescândă faţă de credinţă şi faţă de practica religioasă, simţim nevoia ca acest foc să fie alimentat şi reînflăcărat.

Acest lucru este valabil în special pentru anumite domenii ale vieţii pastorale, pe care aş dori să le ating pe scurt.

Primul priveşte cu siguranţă grija pastorală obişnuită a parohiilor. Şi aici, în primul rând, aş dori să vă împărtăşesc un gând de recunoştinţă, amintind cuvintele pe care Papa Francisc vi le-a adresat la una dintre ultimele Liturghii ale crismei: "Vă mulţumesc pentru slujirea voastră; vă mulţumesc pentru tot binele ascuns pe care îl faceţi [...]; vă mulţumesc pentru slujirea voastră, care adesea se desfăşoară în mijlocul atâtor greutăţi, neînţelegeri şi puţine recunoaşteri" (Omilia la Liturghia crismei, 6 aprilie 2023). Greutăţile şi neînţelegerile, însă, pot fi şi o ocazie de reflecţie asupra provocărilor pastorale cu care ne confruntăm. În special, în ceea ce priveşte relaţia dintre iniţierea creştină şi evanghelizare, avem nevoie de o schimbare clară de direcţie; de fapt, grija pastorală obişnuită este structurată după un model clasic care se preocupă în primul rând de asigurarea administrării sacramentelor, dar un astfel de model presupune că credinţa este cumva transmisă şi de mediul înconjurător, de societate, precum şi de mediul familial. În realitate, schimbările culturale şi antropologice care au avut loc în ultimele decenii ne spun că nu mai este aşa, dimpotrivă, asistăm la o erodare crescândă a practicii religioase.

Prin urmare, este urgent să revenim la vestirea evangheliei: aceasta este prioritatea. Cu umilinţă, dar şi fără a ne descuraja, trebuie să recunoaştem că "o parte din poporul nostru botezat nu experimentează propria apartenenţă la Biserică", iar acest lucru cere şi vigilenţă împotriva unei "sacramentalizări fără alte forme de evanghelizare" (Evangelii gaudium, 63). Să ne amintim de întrebările apostolului Paul: "Cum să creadă dacă nu au auzit? Dar cum să audă fără predicator?" (Rom 10,14). Ca toate marile aglomerări urbane, oraşul Roma este marcat de o mobilitate permanentă, de un nou mod de a locui teritoriul şi de a trăi timpul, de ţesături relaţionale şi familiale din ce în ce mai plurale şi uneori destrămate. Prin urmare, slujirea pastorală parohială trebuie să repună în centru vestirea, pentru a căuta căi şi moduri care să ajute persoanele să intre din nou în contact cu promisiunea lui Isus. În acest context, iniţierea creştină, adesea modulată după programa şcolară, trebuie revizuită: trebuie să experimentăm alte modalităţi de transmitere a credinţei, chiar şi dincolo de căile clasice, pentru a încerca să-i implicăm în mod nou pe copii, pe tineri şi familiile.

Un al doilea aspect este acesta: să învăţăm să lucrăm împreună, în comuniune. Pentru a da primatul evanghelizarea în toate formele sale multiple, nu putem gândi şi acţiona singuri. În trecut, parohia era mai strâns legată de spaţiul local şi toţi cei care locuiau acolo îi aparţineau; astăzi, însă, modelele şi stilurile de viaţă au trecut de la stabilitate la mobilitate, iar multe persoane, nu numai din motive de muncă, se mişcă pentru diferite experienţe, trăind şi relaţii dincolo de graniţele lor teritoriale şi culturale de apartenenţă. Parohia singură nu este suficientă pentru a iniţia un parcurs de evanghelizare capabil să ajungă la cei care nu pot trăi o participare adecvată. Într-un teritoriu vast precum Roma, trebuie să depăşim tentaţia egocentrismului, care generează suprasolicitare şi dispersare, şi să lucrăm din ce în ce mai mult împreună, mai ales între parohiile vecine, punând în comun carismele şi potenţialităţile, planificând împreună şi evitând suprapunerea iniţiativelor. Este nevoie de o mai mare coordonare care, departe de a fi un expedient pastoral, îşi propune să exprime comuniunea noastră prezbiterală.

Un ultim aspect pe care aş dori să-l subliniez: apropierea de tineri. Mulţi dintre ei - ştim - "trăiesc fără nicio referinţă la Dumnezeu şi la Biserică" (Discurs adresat participanţilor la sesiunea plenară a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei, 29 ianuarie 2026). Prin urmare, este vorba de a înţelege şi a citi profunda nelinişte existenţială care locuieşte în ei, dezorientarea lor, numeroasele lor dificultăţi, precum şi fenomenele care îi afectează în lumea virtuală şi simptomele unei agresivităţi îngrijorătoare, care uneori duce la violenţă. Ştiu că sunteţi conştienţi de această realitate şi vă angajaţi să o abordaţi. Nu avem soluţii uşoare care să garanteze rezultate imediate, dar, pe cât posibil, putem să rămânem atenţi la tineri, să fim prezenţi, să-i primim şi să împărtăşim puţin din viaţa lor. În acelaşi timp, deoarece aceste probleme afectează diferite dimensiuni ale vieţii, căutăm şi noi, ca parohii, să dialogăm şi să interacţionăm cu instituţiile locale, cu şcoala, cu specialiştii în educaţie şi ştiinţe umaniste şi cu toţi cei care au grijă de soarta şi viitorul copiilor noştri.

Şi apropo de vârsta tânără, aş dori să le adresez un cuvânt de încurajare preoţilor mai tineri - sunteţi aproape toţi, nu-i aşa? - care adesea experimentează direct potenţialităţile şi dificultăţile generaţiei lor şi ale acestei epoci. Într-un context social şi eclezial mai dificil şi mai puţin satisfăcător, se poate risca epuizarea rapidă a propriilor energii, acumularea frustrărilor şi căderea în singurătate. Vă îndemn să fiţi fideli zilnic în relaţia cu Domnul şi să lucraţi cu entuziasm, chiar dacă nu vedeţi încă roadele apostolatului. Mai presus de toate, vă invit să nu vă închideţi niciodată în voi înşivă: nu vă fie teamă să discutaţi despre voi înşivă, chiar şi despre oboselile voastre şi despre crizele voastre, mai ales cu confraţii despre care credeţi că vă pot ajuta. Desigur, tuturor ni se cere o atitudine de ascultare şi de atenţie, prin care să putem trăi concret fraternitatea prezbiterală. Să ne însoţim şi să ne sprijinim unii pe alţii.

Preaiubiţilor, mă bucur că am împărtăşit acest moment cu voi. După cum am amintit recent, prima noastră angajare este de a "păstra şi cultiva vocaţia noastră printr-un drum constant de convertire şi fidelitate reînnoită, care nu este niciodată un drum numai individual, ci ne angajează să ne îngrijim unii de alţii" (Scrisoare apostolică, O fidelitate care generează viitor, 13). În acest fel, vom fi păstori după inima lui Dumnezeu şi vom putea sluji cel mai bine diecezei noastre de Roma. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu