© Vatican Media

Reflecţie asupra documentului conciliar "Dei Verbum" în centrul ciclului de cateheze al lui Leon al XIV-lea

Biblia, Cuvânt al lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti

"Cristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul"; "femeia este gloria bărbatului" (1Cor 11,3.7); cititorul, şi cu atât mai mult cititoarea, care se află astăzi în faţa unor afirmaţii similare în Noul Testament, este fără îndoială derutat: este acesta Cuvântul lui Dumnezeu? Putem accepta ca femeia să fie considerată inferioară bărbatului, chiar şi prin voinţă divină? Întrebarea se pune, de fapt, şi pentru multe alte pasaje biblice, iar ispita este dublă: fie să renunţăm la a le considera cuvânt divin, fie să cădem într-un fundamentalism necritic cu care riscăm să justificăm, fără să vrem să recunoaştem, egoismul nostru personal.

În cateheza sa de miercuri, 4 februarie 2026, Leon al XIV-lea ne-a amintit că Biblia este "cuvânt al lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti". Această afirmaţie crucială se naşte dintr-o lectură atentă a constituţiei Dei Verbum, un document care a schimbat radical abordarea Bisericii faţă de Scripturi, şi asta în momentul în care părinţii conciliari s-au referit la Scripturi înseşi, transmise şi interpretate în cadrul tradiţiei vii a Bisericii. Papa Prevost s-a concentrat asupra unor aspecte extrase din numerele 11-13 ale documentului conciliar şi în mod deosebit chiar asupra dimensiunii divine şi umane a Bibliei.

La numărul 11, Dei Verbum abordează o întrebare care în istoria Bisericii încă nu găsise în acea vreme o soluţie comună: Dumnezeu este autorul Scripturii; credinţa Bisericii este clară în această privinţă. Dar ce se întâmplă ce să spunem despre oamenii care au scris-o de fapt? Deja la sfârşitul anilor 1960, un mare exeget spaniol, părintele Luis Alonso Schökel (pe care am avut harul să-l am ca maestru), sublinia importanţa soluţiei oferite de Conciliul al II-lea din Vatican: oamenii care au scris Biblia trebuie consideraţi, afirmă Dei Verbum, ca "adevăraţi autori", cu tot ceea ce implică termenul "autor" la nivel literar. Biblia apare astfel ca o carte cu adevărat singulară: un singur autor divin, mulţi autori umani.

Această afirmaţie nu rezolvă toate problemele, dar în acelaşi timp oferă un răspuns clar. Autorii umani, explică Dei Verbum, sunt "oameni posesori ai facultăţilor şi abilităţilor lor", chiar dacă au scris "toate şi numai acele lucruri pe care el [Dumnezeu] a voit să fie scrise". Rămâne cu siguranţă dificultatea de a înţelege pe deplin ce se înţelege cu adevărat prin "inspiraţie" şi cum ar trebui concepută; rămâne, de asemenea, dificultatea de a înţelege care Scriptură este "inspirată". De exemplu: Vulgata lui Ieronim alesese deja să plaseze alături de Cartea Esterei ebraică, tradusă în latină, propriile adăugiri ale acesteia, transmise în greacă de versiunea Septuaginta; recenta Biblie CEI 2008 a ales şi mai radical să traducă ambele cărţi; probleme similare şi chiar mai complexe apar pentru Cartea lui Ben Sirah, scrisă în ebraică, dar care a ajuns până la noi în două versiuni greceşti diferite. Pe de altă parte, dacă autorii umani trebuie consideraţi "adevăraţi autori", este clar că Biblia este profund înrădăcinată în istoria umană şi trebuie interpretată în lumina concepţiilor proprii ale autorilor umani care au scris-o (cf. DV 12). Ioan Paul al II-lea a amintit, de exemplu, într-una din catehezele sale (7 noiembrie 1979) că relatările din Gen 1-11 folosesc "un limbaj mitic" şi ar trebui interpretate în acest sens, fără a înceta să fie mai puţin "adevărate", chiar dacă adevărul lor este de un ordin diferit faţă de cel de natură istorică sau ştiinţifică.

În realitate, motivul pentru care Scriptura trebuie interpretată în dubla sa dimensiune, divină şi umană, este şi mai profund; în acest sens, Leon al XIV-lea aminteşte nr. 13 din Dei Verbum unde, printr-un citat din Ioan Gură de Aur, Scriptura este alăturată de misterul întrupării Cuvântului. Scriptura manifestă astfel "condescendenţa" divină faţă de omenire. Termenul grecesc folosit de Ioan Gură de Aur este mai precis synkatábasis, care trebuie înţeles în sensul său etimologic ca o "coborâre-jos-cu": aşa cum Cuvântul lui Dumnezeu se face trup, punându-şi cortul în mijlocul nostru (cf. In 1,14), tot aşa coboară în compania fiinţelor umane, oferindu-ni-se în limbajul nostru; prin analogie, aşadar, aşa cum Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, tot aşa Cuvântul lui Dumnezeu este în acelaşi timp adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu în adevărat cuvânt uman. Ioan Paul al II-lea, vorbind la 23 aprilie 1993 Comisiei Biblice Pontificale, a mers până acolo încât a afirmat că "Biserica lui Cristos ia în serios realismul Întrupării şi, din acest motiv, acordă o mare importanţă studiului istorico-critic al Bibliei". El adaugă în continuare că Dumnezeu, vorbind un limbaj uman, îi acceptă, prin urmare, limitările şi conchide: "Asta face ca sarcina exegeţilor să fie atât de complexă, atât de necesară, atât de fascinantă".

Leon al XIV-lea ne aminteşte încă o dată că nu putem abandona studiul cuvintelor umane folosite de Scriptură, ca să nu cădem în dublul risc al fundamentalismului sau al spiritualismului. Acest avertisment era deja prezent în mod clar în documentul publicat în 1993 de Comisia Biblică Pontificală (Interpretarea Bibliei în Biserică). Fundamentalismul, în special, este atitudinea tipică a celor care nu cred în strânsa relaţie dintre uman şi divin care caracterizează Biblia, a celor care "refuză să admită că Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu a fost exprimat în limbaj uman şi a fost redactat, sub inspiraţie divină, de autori umani ale căror abilităţi şi resurse erau limitate". Judecata documentului din 1993 este foarte dură: abordarea fundamentalistă "este periculoasă" şi "invită, fără a spune asta, la o formă de sinucidere a gândirii".

Dimensiunea divino-umană a Scripturilor, amintită de Papa Leon, este calea regală care ne conduce la evitarea acestui risc. Un exemplu de mare actualitate ne poate ajuta să înţelegem mai bine ce este în joc: începând cu Pacem in terris a lui Ioan al XXIII-lea, magisteriul Bisericii a fost constant şi consecvent în promovarea păcii şi condamnarea războiului în toate formele sale. Însă cititorii Bibliei ştiu bine că ar fi posibil să invoce numeroase texte pentru a apăra ideea că războiul este voit de Dumnezeu, chiar poruncit de el, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în textele referitoare la călătoria lui Israel prin deşert sau cele referitoare la cucerirea violentă a ţării, precum în Cartea lui Iosue, cu apeluri însoţitoare la exterminarea popoarelor întâlnite (cf. Dt 7,1-6; Ios 6,17,21). Dar să luăm în considerare şi bătălia împotriva lui Amalec (Ex 17,8-16), câştigată, conform relatării biblice, graţie mijlocirii lui Moise în rugăciune.

Nu este suficient să spunem în această privinţă că acestea sunt texte din Vechiul Testament, riscând astfel o lectură implicit marcionită şi chiar anti-iudaică a Bibliei şi negând efectiv unitatea acesteia. Nici nu este suficient să oferim pur şi simplu o interpretare alegorică, aşa cum se întâmplă adesea la Sfinţii Părinţi, ca şi cum aceste texte nu ar vorbi despre războaie reale, ci despre lupta împotriva forţelor răului. Trebuie mai întâi să recunoaştem că poziţia pe care o adoptă aceste texte faţă de război, violenţă, exterminarea duşmanilor, cucerirea violentă a pământului, toate legate de voinţa divină, reflectă în primul rând contextul istoric, cultural şi religios al vremii, iar aceste texte sunt condiţionate de acest context. Autorii umani scriu ceea ce cred cu adevărat, conform obiceiurilor timpului lor; în orice caz, aceste pasaje atestă şi faptul că Biblia, drept cuvânt al oamenilor, ia în serios problema războiului şi a violenţei şi o prezintă în toată complexitatea sa dramatică. Şi totuşi, o lectură completă a Bibliei ne ajută să înţelegem că în ambele Testamente găsim un mesaj de pace care reiese cu o claritate tot mai mare, de la celebrul text din Is 2,1-5 ("nu vor mai învăţa războiul") până la vestea evanghelică a "păcii pe pământ oamenilor pe care el îi iubeşte" (Lc 2,14) şi proclamarea lui Cristos ca "pacea noastră" (Ef 2,14), Cel care dărâmă zidul duşmăniei.

Pontiful ne aminteşte din nou că Biblia nu poate fi redusă la un text al trecutului, ci "intenţionează să vorbească credincioşilor de astăzi"; trebuie, aşadar, citită în lumina aceluiaşi Duh cu care a fost scrisă (DV 12) şi în optica dublei iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În lumina acestor criterii, chiar şi pasaje dificile din Scriptură, precum cele despre femei, de la care am început, capătă sens: nici Noul Testament nu este liber de condiţionări istorice şi culturale, chiar religioase, atunci când vorbeşte despre femei, ca în acest caz. Şi totuşi, încă de la textul despre crearea bărbatului şi a femeii din Gen 1,26-28, până la cuvintele şi viaţa lui Isus, femeia şi bărbatul apar înzestraţi cu demnitate egală şi, în special în Noul Testament, amândoi au locul lor în comunitatea credincioşilor.

Astfel, mesajul Scripturilor, deşi pe de o parte apare mereu legat de evenimentele istoriei şi adesea condiţionat de aceasta – aşa cum este întreaga tradiţie a Bisericii –, pe de altă parte, o transcende, fiind Cuvânt al lui Dumnezeu. Însăşi Scripturile cer credincioşilor, aşa cum conchide papa, "ca şi cuvintele noastre, şi cu atât mai mult vieţile noastre, să nu întunece iubirea lui Dumnezeu care este relatată în ele".

Luca Mazzinghi, preot diecezan din Florenţa, preşedinte al Societăţii Biblice Italiene

(După L'Osservatore Romano, 10 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu