|
| © Vatican Media |
A XXX-a Zi Mondială a Vieții Consacrate
Reflexii ale Luminii
Trăim a treizecea ediție a acestei Zile Mondiale a Vieții Consacrate cu profundă recunoștință în inimă pentru toată viața dăruită și primită, împreună cu bucuria pe care am trăit-o în timpul Anului Jubiliar recent încheiat. Împreună cu regretatul Papă Francisc, am împărtășit convingerea că pe 6 ianuarie 2026 o poartă se va închide, dar multe altele se vor deschide, grație deciziilor îndrăznețe luate de toți creștinii într-un spirit sinodal și misionar de ascultare și de discernământ. Ei bine, persoanele consacrate se află în prima linie a acceptării acestei invitații, confirmată în atâtea ocazii de Leon al XIV-lea.
Sărbătoarea Lumânărilor, aleasă pentru această zi, oferă multe perspective asupra vocației vieții consacrate. Am ales câteva care par să sugereze căi de convertire mereu reînnoită.
Lumina unei lumânări trebuie alimentată. De fapt, fără ceara care se consumă lumina se estompează și în cele din urmă se stinge. Același lucru se întâmplă și în viața noastră, personală și comunitară. Avem nevoie să punem viața spirituală pe primul loc. Este un fapt că a o cultiva devine un semnal important de fidelitate pentru fiecare persoană consacrată, chemată să reînnoiască propria adeziune la Domnul Înviat. În rugăciunea Angelus de duminică, 4 ianuarie, Papa Leon a subliniat dimensiunea adevăratei spiritualități: "Trebuie să examinăm mereu spiritualitatea noastră și modurile în care ne exprimăm credința, astfel încât acestea să fie cu adevărat întrupate, capabile să gândească, să se roage și să-l proclame pe Dumnezeul care vine la noi în Isus: nu un Dumnezeu distant care locuiește într-un cer perfect deasupra noastră, ci un Dumnezeu apropiat care locuiește pe pământul nostru fragil, se face prezent pe fețele fraților, se revelează în situațiile de zi cu zi".
Cum să nu ne gândim la parabola celor 10 fecioare, care ne impresionează mereu prin mesajul său profund: acel untdelemn pe care nu mi l-am procurat mie însumi, zi de zi, luând de la capăt în credință și în umilință, ridicându-mă din căderile mele și alegând din nou dăruirea de sine, nimeni altcineva nu mi-l va putea procura, iar rezultatul va fi că voi rata cea mai importantă întâlnire a vieții mele: ospățul pregătit pentru noi toți de iubirea lui Dumnezeu Tatăl.
Lumina unei lumânări este blândă și totuși capabilă să lumineze tot ce o înconjoară. Așa este și cu viața consacrată, chemată să mărturisească certitudinea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru frații noștri și surorile noastre pierduți, obosiți, fără speranță și fără sens. Când privim viața consacrată din perspectiva misiunii, suntem impresionați de minunata varietate a formelor în care se exprimă: câtă bogăție și energie pentru bine este injectată constant, în fiecare clipă, în fiecare parte a lumii. Nu face zgomot; dimpotrivă, este blândă, dar timpul va spune dacă ultimul cuvânt va aparține cu adevărat acelor oameni puternici care continuă să ducă războaie absurde, inutile, care înjosesc demnitatea ființei umane, sau a celor simpli, a celor mici care continuă să construiască viitor, armonie, oportunități pentru toți, pace.
Lumina unei lumânări, luminând, dă și sens umbrelor. Chemarea la dăruirea totală de sine, în alegerea de a-l urma și a-l face prezent pe Cristos cel curat, sărac, ascultător, rugător și misionar (VC 77), pune persoanele consacrate în fața propriei umanități și a altora. Și confruntarea devine adesea amară, obositoare, dificil de gestionat, de înțeles în asprimea sa, de acceptat în absurditatea sa. Ea provine din umbrele istoriei personale, din dificultăți în relațiile fraterne, din contradicțiile instituționale, din deziluziile din apostolat... Și întrebarea devine stringentă: Unde este Dumnezeu în toate acestea? Unde este sensul de a merge înainte și de a rămâne fidel? Acestea sunt momentele în care o mică lumină poate veni la noi și poate reînnoi experiența capacității, proprie numai lui Dumnezeu, de a ne întâlni în sanctuarul cel mai intim al vieții noastre. Despre asta ne vorbește Mater Populi Fidelis la nr. 50: "Acest dar al Treimii, această «pătrundere [a lui Dumnezeu însuși] în suflet» (illabitur), implică un efect transformator inerent părții celei mai intime a ființei umane. Sfântul Toma de Aquino, pentru a indica această pătrundere în profunzimile ființei umane, a folosit acest verb, aplicabil numai lui Dumnezeu, illabi, întrucât numai Dumnezeu, nefiind o creatură, poate ajunge la intimitatea personală fără a încălca libertatea și identitatea persoanei".
Acestea sunt pasajele cruciale și fundamentale, profund personale, în care fiecare consacrat/consacrată are posibilitatea de a alege dacă să se întoarcă sau să meargă înainte în acele angajamente subliniate de Papa Leon cu ocazia Jubileului Vieții Consacrate (10 octombrie 2025): "fraternitatea universală, atenția față de cei mai săraci, grija față de creație".
În această zi atât de dragă nouă, de mulțumire pentru darul primit, dorim să profităm de această ocazie pentru a promite rugăciunile noastre pentru toți creștinii, în special pentru cei care se confruntă cu situații teribile de violență, ură, persecuție, războaie și boli, și în același timp, cerem rugăciuni pentru a putea răspunde la ceea ce Papa Leon ne-a arătat pe parcursul Jubileului: "Biserica vă cere astăzi să fiți martori speciali ai tuturor acestora în diferitele dimensiuni ale vieții voastre, în primul rând mergând în comuniune cu întreaga mare familie a lui Dumnezeu, simțind-o ca Mamă și Învățătoare, împărtășind în ea bucuria vocației voastre și, de asemenea, acolo unde este necesar, depășind diviziunile, iertând nedreptățile suferite, cerând iertare pentru închiderile dictate de autoreferențialitate. Lucrați pentru a deveni, zi de zi, tot mai «experți în sinodalitate», pentru a fi profeți ai acesteia în slujba poporului lui Dumnezeu".
Sr. Tiziana Merletti
soră franciscană a săracilor, secretar al Dicasterului pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică
(După L'Osservatore Romano, 2 februarie 2026)
Traducere de pr. Mihai Pătrașcu