© Vatican Media

A XXX-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate

Reflexii ale Luminii

Trăim a treizecea ediţie a acestei Zile Mondiale a Vieţii Consacrate cu profundă recunoştinţă în inimă pentru toată viaţa dăruită şi primită, împreună cu bucuria pe care am trăit-o în timpul Anului Jubiliar recent încheiat. Împreună cu regretatul Papă Francisc, am împărtăşit convingerea că pe 6 ianuarie 2026 o poartă se va închide, dar multe altele se vor deschide, graţie deciziilor îndrăzneţe luate de toţi creştinii într-un spirit sinodal şi misionar de ascultare şi de discernământ. Ei bine, persoanele consacrate se află în prima linie a acceptării acestei invitaţii, confirmată în atâtea ocazii de Leon al XIV-lea.

Sărbătoarea Lumânărilor, aleasă pentru această zi, oferă multe perspective asupra vocaţiei vieţii consacrate. Am ales câteva care par să sugereze căi de convertire mereu reînnoită.

Lumina unei lumânări trebuie alimentată. De fapt, fără ceara care se consumă lumina se estompează şi în cele din urmă se stinge. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa noastră, personală şi comunitară. Avem nevoie să punem viaţa spirituală pe primul loc. Este un fapt că a o cultiva devine un semnal important de fidelitate pentru fiecare persoană consacrată, chemată să reînnoiască propria adeziune la Domnul Înviat. În rugăciunea Angelus de duminică, 4 ianuarie, Papa Leon a subliniat dimensiunea adevăratei spiritualităţi: "Trebuie să examinăm mereu spiritualitatea noastră şi modurile în care ne exprimăm credinţa, astfel încât acestea să fie cu adevărat întrupate, capabile să gândească, să se roage şi să-l proclame pe Dumnezeul care vine la noi în Isus: nu un Dumnezeu distant care locuieşte într-un cer perfect deasupra noastră, ci un Dumnezeu apropiat care locuieşte pe pământul nostru fragil, se face prezent pe feţele fraţilor, se revelează în situaţiile de zi cu zi".

Cum să nu ne gândim la parabola celor 10 fecioare, care ne impresionează mereu prin mesajul său profund: acel untdelemn pe care nu mi l-am procurat mie însumi, zi de zi, luând de la capăt în credinţă şi în umilinţă, ridicându-mă din căderile mele şi alegând din nou dăruirea de sine, nimeni altcineva nu mi-l va putea procura, iar rezultatul va fi că voi rata cea mai importantă întâlnire a vieţii mele: ospăţul pregătit pentru noi toţi de iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Lumina unei lumânări este blândă şi totuşi capabilă să lumineze tot ce o înconjoară. Aşa este şi cu viaţa consacrată, chemată să mărturisească certitudinea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru fraţii noştri şi surorile noastre pierduţi, obosiţi, fără speranţă şi fără sens. Când privim viaţa consacrată din perspectiva misiunii, suntem impresionaţi de minunata varietate a formelor în care se exprimă: câtă bogăţie şi energie pentru bine este injectată constant, în fiecare clipă, în fiecare parte a lumii. Nu face zgomot; dimpotrivă, este blândă, dar timpul va spune dacă ultimul cuvânt va aparţine cu adevărat acelor oameni puternici care continuă să ducă războaie absurde, inutile, care înjosesc demnitatea fiinţei umane, sau a celor simpli, a celor mici care continuă să construiască viitor, armonie, oportunităţi pentru toţi, pace.

Lumina unei lumânări, luminând, dă şi sens umbrelor. Chemarea la dăruirea totală de sine, în alegerea de a-l urma şi a-l face prezent pe Cristos cel curat, sărac, ascultător, rugător şi misionar (VC 77), pune persoanele consacrate în faţa propriei umanităţi şi a altora. Şi confruntarea devine adesea amară, obositoare, dificil de gestionat, de înţeles în asprimea sa, de acceptat în absurditatea sa. Ea provine din umbrele istoriei personale, din dificultăţi în relaţiile fraterne, din contradicţiile instituţionale, din deziluziile din apostolat... Şi întrebarea devine stringentă: Unde este Dumnezeu în toate acestea? Unde este sensul de a merge înainte şi de a rămâne fidel? Acestea sunt momentele în care o mică lumină poate veni la noi şi poate reînnoi experienţa capacităţii, proprie numai lui Dumnezeu, de a ne întâlni în sanctuarul cel mai intim al vieţii noastre. Despre asta ne vorbeşte Mater Populi Fidelis la nr. 50: "Acest dar al Treimii, această «pătrundere [a lui Dumnezeu însuşi] în suflet» (illabitur), implică un efect transformator inerent părţii celei mai intime a fiinţei umane. Sfântul Toma de Aquino, pentru a indica această pătrundere în profunzimile fiinţei umane, a folosit acest verb, aplicabil numai lui Dumnezeu, illabi, întrucât numai Dumnezeu, nefiind o creatură, poate ajunge la intimitatea personală fără a încălca libertatea şi identitatea persoanei".

Acestea sunt pasajele cruciale şi fundamentale, profund personale, în care fiecare consacrat/consacrată are posibilitatea de a alege dacă să se întoarcă sau să meargă înainte în acele angajamente subliniate de Papa Leon cu ocazia Jubileului Vieţii Consacrate (10 octombrie 2025): "fraternitatea universală, atenţia faţă de cei mai săraci, grija faţă de creaţie".

În această zi atât de dragă nouă, de mulţumire pentru darul primit, dorim să profităm de această ocazie pentru a promite rugăciunile noastre pentru toţi creştinii, în special pentru cei care se confruntă cu situaţii teribile de violenţă, ură, persecuţie, războaie şi boli, şi în acelaşi timp, cerem rugăciuni pentru a putea răspunde la ceea ce Papa Leon ne-a arătat pe parcursul Jubileului: "Biserica vă cere astăzi să fiţi martori speciali ai tuturor acestora în diferitele dimensiuni ale vieţii voastre, în primul rând mergând în comuniune cu întreaga mare familie a lui Dumnezeu, simţind-o ca Mamă şi Învăţătoare, împărtăşind în ea bucuria vocaţiei voastre şi, de asemenea, acolo unde este necesar, depăşind diviziunile, iertând nedreptăţile suferite, cerând iertare pentru închiderile dictate de autoreferenţialitate. Lucraţi pentru a deveni, zi de zi, tot mai «experţi în sinodalitate», pentru a fi profeţi ai acesteia în slujba poporului lui Dumnezeu".

Sr. Tiziana Merletti
soră franciscană a săracilor, secretar al Dicasterului pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică

(După L'Osservatore Romano, 2 februarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu