© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Audienţă acordată Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de Anul Nou (9 ianuarie 2026)

Vineri, 9 ianuarie 2026, în Aula Binecuvântărilor din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Leon al XIV-lea i-a primit în audienţă pe Membrii Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun pentru prezentarea urărilor de Anul Nou. După cuvintele introductive ale decanului Corpului Diplomatic, ES George Poulides, ambasador al Ciprului pe lângă Sfântul Scaun, papa a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

Excelenţe,

Stimaţi membri ai Corpului Diplomatic,

Doamnelor şi domnilor,

Aş dori să-i mulţumesc Excelenţei Sale, domnului ambasador George Poulides, decanul Corpului Diplomatic, pentru cuvintele sale amabile şi respectuoase în numele dumneavoastră. Vă urez bun venit tuturor la această întâlnire pentru schimbul de saluturi la începutul noului an.

Aceasta este o ocazie tradiţională în viaţa Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun; dar este o experienţă nouă pentru mine, deoarece abia acum câteva luni am fost chemat să păstoresc turma lui Cristos. Sunt bucuros, aşadar, să vă urez bun venit în această dimineaţă şi sunt recunoscător pentru participarea dumneavoastră generoasă, care anul acesta este îmbogăţită de prezenţa noilor şefi de misiune rezidenţi din Kazahstan, Burundi şi Belarus. Mulţumesc autorităţilor guvernamentale respective pentru decizia lor de a deschide la Roma reprezentanţe diplomatice pe lângă Sfântul Scaun. Acesta este un semn tangibil al unor relaţii bilaterale bune şi rodnice. Prin intermediul fiecăruia dintre voi, dragi ambasadori, doresc să transmit urările mele de bine ţărilor dumneavoastră şi să împărtăşesc o reflecţie asupra vremurilor noastre, care sunt atât de tulburate de un număr tot mai mare de tensiuni şi conflicte.

Anul trecut a fost martorul multor evenimente semnificative, începând cu cele care au afectat direct viaţa Bisericii, care a trăit un Jubileu profund şi a marcat întoarcerea în casa Tatălui a venerabilului meu predecesor, Papa Francisc. Întreaga lume s-a adunat în jurul sicriului său în ziua înmormântării şi a simţit pierderea unui părinte care a călăuzit poporul lui Dumnezeu cu o imensă caritate pastorală.

Acum câteva zile, am închis ultima Poartă Sfântă, cea a Bazilicii "Sfântul Petru", pe care însuşi Papa Francisc o deschisese în Noaptea de Crăciun din 2024. În timpul Anului Sfânt, milioane de pelerini s-au adunat la Roma pentru a-şi face pelerinajul jubiliar. Fiecare persoană a adus propriile experienţe, întrebări şi bucurii, precum şi dureri şi răni, pentru a trece prin Porţile Sfinte, care sunt simboluri ale lui Cristos însuşi, medicul nostru ceresc. Venind în trup, el a luat asupra sa umanitatea noastră pentru a ne face părtaşi la viaţa sa divină, aşa cum am contemplat în recenta celebrare a Crăciunului. Sunt încrezător că, prin aceste experienţe, mulţi oameni au putut să aprofundeze sau să redescopere relaţia lor cu Domnul Isus, găsind alinare şi speranţă reînnoită pentru a înfrunta provocările vieţii.

Aici, aş dori să exprim recunoştinţa mea deosebită faţă de poporul din Roma, care, cu mare răbdare şi ospitalitate, a primit numeroşii pelerini şi turişti veniţi în oraş din toate părţile lumii. Aş dori să exprim mulţumirile mele speciale guvernului italian, administraţiei capitoline şi forţelor de ordine, care au lucrat cu zel şi precizie pentru ca Roma să poată primi toţi vizitatorii şi pentru ca evenimentele jubiliare, precum şi cele care au urmat morţii Papei Francisc, să se poată desfăşura în siguranţă şi în pace.

Sfântul Scaun şi Italia au în comun nu numai proximitatea geografică, ci mai ales o lungă istorie de credinţă şi cultură care leagă Biserica de această frumoasă peninsulă şi de locuitorii ei. Acest lucru se reflectă şi în excelentele relaţii bilaterale, pecetluite anul acesta prin intrarea în vigoare a modificărilor la Acordul privind asistenţa spirituală pentru forţele armate, care vor permite o însoţire spirituală mai eficientă a bărbaţilor şi femeilor care servesc în forţele armate din Italia şi în numeroase misiuni în străinătate. De asemenea, a avut loc semnarea Acordului pentru o centrală agrovoltaică la Santa Maria di Galeria, care va permite alimentarea cu energie electrică a Cetăţii Vaticanului folosind resurse regenerabile, confirmând astfel angajarea noastră comună de a îngriji creaţia. Sunt, de asemenea, recunoscător pentru vizitele pe care le-am primit din partea înalţilor oficiali guvernamentali la începutul pontificatului meu şi pentru ospitalitatea deosebită de care mi-a fost acordată la Palatul Quirinale de către preşedintele republicii, căruia doresc să-i transmit saluturile mele cordiale şi apreciative.

În cursul anului trecut, după ce a fost acceptată invitaţia adresată Papei Francisc, am avut bucuria de a vizita Turcia şi Libanul. Sunt recunoscător autorităţilor ambelor ţări pentru primirea lor. La ?znik, în Turcia, împreună cu patriarhul ecumenic de Constantinopol şi reprezentanţi ai altor confesiuni creştine, am comemorat cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic. Aceasta a fost o ocazie importantă pentru a reînnoi angajarea noastră în drumul spre deplina unitate vizibilă a tuturor creştinilor. În Liban, am întâlnit un popor care, în pofida dificultăţilor sale, este plin de credinţă şi entuziasm. Acolo, am simţit speranţa tinerilor care aspiră să construiască o societate mai dreaptă şi mai unită şi să consolideze legătura dintre culturi şi religii care face ca Ţara Cedrilor să fie unică în lume.

Dragi ambasadori,

Îndemnat de evenimentele tragice ale jefuirii Romei în anul 410 d.C., Sfântul Augustin a scris De Civitate Dei, Cetatea lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai puternice opere ale sale teologice, filozofice şi literare. După cum a afirmat Papa Benedict al XVI-lea, este o "lucrare impresionantă, crucială pentru dezvoltarea gândirii politice occidentale şi a teologiei creştine a istoriei"[1]. Se bazează, cum am spune în termeni contemporani, pe o "naraţiune" care se răspândea, căci "păgânii, încă numeroşi la acea vreme, şi chiar şi un număr considerabil de creştini, credeau că Dumnezeul noii religii şi apostolii înşişi s-au dovedit incapabili să protejeze oraşul. În zilele zeilor păgâni, Roma era caput mundi, marea capitală, şi nimeni nu şi-ar fi putut imagina că va cădea în mâinile duşmanilor săi. Acum, cu Dumnezeul creştinilor, acest mare oraş nu mai părea sigur"[2].

Cu siguranţă, vremurile noastre sunt foarte îndepărtate de acele evenimente. Nu este vorba numai de o distanţă temporală, ci şi de o conştientizare culturală diferită şi de o dezvoltare a categoriilor de gândire. Totuşi, nu putem trece cu vederea faptul că propriile noastre sensibilităţi culturale s-au hrănit din acea operă, care, la fel ca toţi clasicii, se adresează oamenilor din fiecare generaţie.

Augustin interpretează evenimentele şi însăşi istoria după modelul a două cetăţi. În primul rând, există cetatea lui Dumnezeu, care este eternă şi caracterizată de iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu (amor Dei), precum şi de iubirea faţă de aproapele, în special faţă de cei săraci. Apoi, există cetatea pământească, care este o locuinţă temporară unde fiinţele umane trăiesc până la moarte. În zilele noastre, aceasta din urmă include toate instituţiile sociale şi politice, de la familie la statul naţional şi organizaţiile internaţionale. Pentru Augustin, această cetate a fost întruchipată de Imperiul Roman. Într-adevăr, cetatea pământească este centrată pe mândrie şi iubire de sine (amor sui), pe setea de putere şi glorie lumească ce duce la distrugere. Totuşi, aceasta nu este o lectură a istoriei care încearcă să contrasteze veşnicia cu prezentul, Biserica cu statul şi nici nu este o dialectică despre rolul religiei în societatea civilă.

În viziunea lui Augustin, cele două cetăţi coexistă până la sfârşitul timpurilor. Fiecare are atât o dimensiune externă, cât şi una internă, deoarece trebuie înţelese nu numai în lumina modului extern în care sunt construite de-a lungul istoriei, ci şi prin prisma atitudinilor interne ale fiecărei fiinţe umane faţă de realităţile vieţii şi evenimentele istorice. În această perspectivă, fiecare dintre noi este un protagonist şi, prin urmare, responsabil pentru istorie. Mai mult, Augustin subliniază faptul că creştinii sunt chemaţi de Dumnezeu să locuiască în cetatea pământească având inimile şi mintea îndreptate spre cetatea cerească, adevărata lor patrie. În acelaşi timp, creştinii care trăiesc în cetatea pământească nu sunt străini de lumea politică şi, călăuziţi de Scripturi, caută să aplice etica creştină guvernării civile.

Cetatea lui Dumnezeu nu propune un program politic. În schimb, oferă reflecţii valoroase asupra unor probleme fundamentale privind viaţa socială şi politică, cum ar fi căutarea unei coexistenţe mai juste şi paşnice între popoare. Augustin avertizează, de asemenea, asupra pericolelor grave pentru viaţa politică care decurg din reprezentările false ale istoriei, din naţionalismul excesiv şi din distorsionarea idealului liderului politic.

Deşi contextul în care trăim astăzi este diferit de cel al secolului al V-lea, unele asemănări rămân extrem de relevante. Ne aflăm acum, ca şi atunci, într-o epocă a mişcărilor migratorii extinse; ca şi atunci, trăim într-o perioadă de reajustare profundă a echilibrelor geopolitice şi a paradigmelor culturale; ca şi atunci, ne aflăm, după cum spune binecunoscuta expresie a Papei Francisc, nu într-o epocă a schimbării, ci într-o schimbare de epocă[3].

În zilele noastre, slăbiciunea multilateralismului este un motiv deosebit de îngrijorare la nivel internaţional. O diplomaţie care promovează dialogul şi caută consensul între toate părţile este înlocuită de o diplomaţie bazată pe forţă, fie de către indivizi, fie de către grupuri de aliaţi. Războiul este din nou la modă, iar zelul pentru război se răspândeşte. Principiul stabilit după Al Doilea Război Mondial, care interzicea naţiunilor să folosească forţa pentru a încălca graniţele altora, a fost complet subminat. Pacea nu mai este căutată ca un dar şi un bun dezirabil în sine sau în urmărirea "instaurării universului ordonat voit de Dumnezeu, cu o formă mai perfectă de dreptate între oameni"[4]. În schimb, pacea este căutată prin arme, ca o condiţie pentru afirmarea propriei dominaţii. Aceasta ameninţă grav statul de drept, care este fundamentul oricărei coexistenţe civile paşnice.

Mai mult, aşa cum notează Sfântul Augustin, "nu există nimeni care să nu-şi dorească pacea. Căci chiar şi cei care fac război nu-şi doresc nimic altceva decât victoria; adică ei doresc să ajungă la pace cu glorie. Căci ce altceva este victoria decât cucerirea celor care ni se opun? Şi când se face acest lucru, există pace… căci chiar şi cei care întrerup în mod intenţionat pacea în care trăiesc nu au ură faţă de pace, ci îşi doresc doar ca aceasta să fie transformată într-o pace care li se potriveşte mai bine. Prin urmare, ei nu doresc să nu aibă pace, ci numai pacea pe care o doresc"[5].

Tocmai această atitudine a condus omenirea la tragedia celui de-al doilea război mondial. Din acea cenuşă s-a născut Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei aniversare a optzeci de ani a fost recent sărbătorită. ONU a fost înfiinţată prin hotărârea a cincizeci şi una de naţiuni drept centru al cooperării multilaterale pentru a preveni viitoarele catastrofe globale, pentru a proteja pacea, a apăra drepturile fundamentale ale omului şi a promova dezvoltarea durabilă.

Aş dori să atrag atenţia în mod special asupra importanţei dreptului internaţional umanitar. Respectarea acestuia nu poate depinde de simple circumstanţe şi interese militare şi strategice. Dreptul umanitar, pe lângă faptul că garantează un minim de umanitate în timpul ravagiilor războiului, este un angajament pe care statele l-au asumat. Un astfel de drept trebuie să prevaleze întotdeauna asupra ambiţiilor beligeranţilor, pentru a atenua efectele devastatoare ale războiului, inclusiv în perspectiva reconstrucţiei. Nu putem ignora faptul că distrugerea spitalelor, a infrastructurii energetice, a locuinţelor şi a locurilor esenţiale pentru viaţa de zi cu zi constituie o încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar. Sfântul Scaun îşi reiterează cu fermitate condamnarea oricărei forme de implicare a civililor în operaţiuni militare. De asemenea, speră că şi comunitatea internaţională îşi va aminti că protejarea principiului inviolabilităţii demnităţii umane şi a caracterului sacru al vieţii contează întotdeauna mai mult decât orice simplu interes naţional.

Având în vedere acest lucru, Organizaţia Naţiunilor Unite a mediat conflicte, a promovat dezvoltarea şi a ajutat statele să protejeze drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Într-o lume care se confruntă cu provocări complexe, cum ar fi tensiunile geopolitice, inegalităţile şi crizele climatice, ONU ar trebui să joace un rol cheie în promovarea dialogului şi a sprijinului umanitar, contribuind la construirea unui viitor mai drept. Prin urmare, sunt necesare eforturi pentru a se asigura că Organizaţia Naţiunilor Unite nu numai că reflectă situaţia lumii de astăzi, mai degrabă decât pe cea din perioada postbelică, ci şi că este mai concentrată şi mai eficientă în aplicarea politicilor care vizează unitatea familiei umane în loc de ideologii.

Scopul multilateralismului este, aşadar, de a oferi un loc unde oamenii se pot întâlni şi discuta, după modelul anticului For Roman sau al pieţei medievale. În acelaşi timp, pentru a se angaja într-un dialog, este nevoie de un acord asupra cuvintelor şi conceptelor folosite. Redescoperirea sensului cuvintelor este probabil una dintre principalele provocări ale timpului nostru. Atunci când cuvintele îşi pierd legătura cu realitatea, iar realitatea însăşi devine discutabilă şi, în cele din urmă, incomunicabilă, devenim precum cei doi oameni la care se referă Sfântul Augustin, care sunt forţaţi să stea împreună fără ca niciunul dintre ei să cunoască limba celuilalt. El observă că "animalele mute, chiar şi cele din specii diferite, se înţeleg mai uşor decât aceşti doi indivizi. Căci, chiar dacă amândoi sunt fiinţe umane, natura lor comună nu ajută la prietenie atunci când sunt împiedicaţi de diversitatea limbii să-şi transmită sentimentele unul altuia; astfel încât un om ar conversa mai uşor cu câinele său decât cu un străin!"[6].

Astăzi, sensul cuvintelor este din ce în ce mai fluid, iar conceptele pe care le reprezintă sunt din ce în ce mai ambigue. Limbajul nu mai este mijlocul preferat prin care fiinţele umane se cunosc şi se întâlnesc. Mai mult, în contorsionările ambiguităţii semantice, limbajul devine din ce în ce mai mult o armă cu care să înşele, să lovească şi să ofenseze adversarii. Avem din nou nevoie de cuvinte pentru a exprima realităţi distincte şi clare, fără echivoc. Numai aşa se poate relua dialogul autentic, fără neînţelegeri. Acest lucru ar trebui să se întâmple în casele şi spaţiile publice, în politică, în mass-media şi pe reţelele de socializare. De asemenea, ar trebui să se întâmple şi în contextul relaţiilor internaţionale şi al multilateralismului, astfel încât acesta din urmă să îşi poată recăpăta forţa necesară pentru a-şi îndeplini rolul de întâlnire şi mediere. Acest lucru este într-adevăr necesar pentru a preveni conflictele şi pentru a garanta că nimeni nu este tentat să-i învingă pe ceilalţi cu mentalitatea forţei, fie ea verbală, fizică sau militară.

De asemenea, trebuie să observăm paradoxul că această slăbire a limbajului este adesea invocată în numele libertăţii de exprimare însăşi. Totuşi, la o privire mai atentă, este adevărat contrariul, deoarece libertatea de exprimare şi de cuvânt este garantată tocmai de certitudinea limbajului şi de faptul că fiecare termen este ancorat în adevăr. Este dureros să vedem cum, mai ales în Occident, spaţiul pentru o libertate autentică de exprimare se micşorează rapid. În acelaşi timp, se dezvoltă un nou limbaj de tip orwellian care, în încercarea de a fi tot mai incluziv, ajunge să-i excludă pe cei care nu se conformează ideologiilor care îl alimentează.

Din păcate, aceasta duce la alte consecinţe care ajung să restricţioneze drepturile fundamentale ale omului, începând cu libertatea de conştiinţă. În acest sens, obiecţia de conştiinţă permite indivizilor să refuze obligaţii legale sau profesionale care intră în conflict cu principii morale, etice sau religioase adânc înrădăcinate în viaţa lor personală. Aceasta poate fi refuzul serviciului militar în numele non-violenţei sau refuzul medicilor şi al profesioniştilor din domeniul sănătăţii de a se angaja în practici precum avortul sau eutanasia. Obiecţia de conştiinţă nu este rebeliune, ci un act de fidelitate faţă de sine. În acest moment al istoriei, libertatea de conştiinţă pare a fi din ce în ce mai mult pusă în discuţie de către state, chiar şi de cele care pretind că se bazează pe democraţie şi drepturile omului. Această libertate, însă, stabileşte un echilibru între interesul colectiv şi demnitatea individuală. De asemenea, subliniază faptul că o societate cu adevărat liberă nu impune uniformitate, ci protejează diversitatea conştiinţelor, prevenind tendinţele autoritare şi promovând un dialog etic care îmbogăţeşte structura socială.

În mod similar, libertatea religioasă riscă să fie îngrădită. După cum a amintit Benedict al XVI-lea, acesta este primul dintre toate drepturile omului, deoarece exprimă realitatea cea mai fundamentală a persoanei[7]. Cele mai recente date arată că încălcările libertăţii religioase sunt în creştere şi că şaizeci şi patru la sută din populaţia lumii suferă încălcări grave ale acestui drept.

Cerând ca libertatea religioasă şi de cult a creştinilor să fie pe deplin respectate, Sfântul Scaun cere acelaşi lucru şi pentru toate celelalte comunităţi religioase. La a şaizecea aniversare a promulgării declaraţiei Nostra aetate, unul dintre roadele Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, încheiat la 8 decembrie 1965, am avut ocazia să reiterez respingerea categorică a oricărei forme de antisemitism, care, din păcate, continuă să semene ură şi moarte. Am subliniat, de asemenea, importanţa cultivării dialogului ebraico-creştin, aprofundând rădăcinile noastre biblice comune.

Cu aceeaşi ocazie comemorativă, întâlnirea cu reprezentanţii altor religii mi-a permis să-mi reînnoiesc aprecierea pentru progresele realizate în ultimele decenii pe calea dialogului interreligios. Într-adevăr, în fiecare căutare religioasă sinceră există "o reflectare a unicului Mister divin care îmbrăţişează întreaga creaţie"[8]. În acest sens, cer tuturor naţiunilor să garanteze deplina libertate religioasă şi de cult fiecăruia dintre cetăţenii lor.

Cu toate acestea, nu se poate trece cu vederea faptul că persecuţia creştinilor rămâne una dintre cele mai răspândite crize ale drepturilor omului astăzi, afectând peste 380 de milioane de credincioşi din întreaga lume. Aceştia suferă niveluri ridicate sau extreme de discriminare, violenţă şi opresiune din cauza credinţei lor. Acest fenomen afectează aproximativ unul din şapte creştini la nivel global şi s-a agravat în 2025 din cauza conflictelor continue, a regimurilor autoritare şi a extremismului religios. Din păcate, toate acestea demonstrează că libertatea religioasă este considerată în multe contexte mai mult un "privilegiu" sau o concesie decât un drept fundamental al omului.

Aici, aş vrea să amintesc în mod special de numeroasele victime ale violenţei, inclusiv cele cu motivaţii religioase din Bangladesh, din regiunea Sahel şi din Nigeria, precum şi de cele ale gravului atac terorist din iunie anul trecut asupra Parohiei "Sfântul Ilie" din Damasc. Nu uit nici de victimele violenţei jihadiste din Cabo Delgado, Mozambic.

În acelaşi timp, nu trebuie să uităm o formă subtilă de discriminare religioasă împotriva creştinilor, care se răspândeşte chiar şi în ţările în care sunt majoritari, cum ar fi în Europa sau în cele două Americi. Acolo, uneori, capacitatea lor de a proclama adevărurile evangheliei este limitată din motive politice sau ideologice, mai ales atunci când apără demnitatea celor mai slabi, a celor nenăscuţi, a refugiaţilor şi migranţilor sau promovează familia.

În relaţiile şi acţiunile sale internaţionale, Sfântul Scaun ia constant poziţie în apărarea demnităţii inalienabile a fiecărei persoane. Nu se poate trece cu vederea, de exemplu, faptul că fiecare migrant este o persoană şi, ca atare, are drepturi inalienabile care trebuie respectate în orice situaţie. Nu toţi migranţii se deplasează din proprie voinţă, ci mulţi sunt forţaţi să fugă din cauza violenţei, persecuţiei, conflictelor şi chiar a efectelor schimbărilor climatice, aşa cum se întâmplă în diferite părţi ale Africii şi Asiei. În acest an, care marchează şi cea de-a şaptezeci şi cincea aniversare a Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii, reînnoiesc speranţa Sfântului Scaun ca acţiunile întreprinse de state împotriva criminalităţii şi a traficului de persoane să nu devină un pretext pentru a submina demnitatea migranţilor şi refugiaţilor.

Aceleaşi consideraţii se aplică şi deţinuţilor, care nu pot fi niciodată reduşi la delictele pe care le-au comis. Cu această ocazie, doresc să exprim sincera mea recunoştinţă guvernelor care au răspuns pozitiv apelului venerabilului meu predecesor pentru gesturi de clemenţă în timpul Anului Jubiliar. Sper ca spiritul Jubileului să inspire permanent şi structural administrarea justiţiei, astfel încât pedepsele să fie proporţionale cu delictele comise, să fie garantate condiţii demne deţinuţilor şi, mai presus de toate, să se depună eforturi pentru abolirea pedepsei cu moartea, o măsură care distruge orice speranţă de iertare şi reînnoire[9]. Nu putem uita nici suferinţa atâtor deţinuţi din motive politice în multe ţări.

Mai mult, dintr-o perspectivă creştină, fiinţele umane sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care, "chemându-le la existenţă din iubire, le-a chemat în acelaşi timp la iubire"[10]. Această vocaţie se revelează într-un mod privilegiat şi unic în cadrul familiei. În acest context învăţăm să iubim şi să cultivăm capacitatea de a sluji viaţa, contribuind astfel la dezvoltarea societăţii şi la misiunea Bisericii.

În pofida centralităţii sale, instituţia familiei se confruntă astăzi cu două provocări cruciale. Pe de o parte, există o tendinţă îngrijorătoare în sistemul internaţional de a neglija şi subestima rolul său social fundamental, ducând la marginalizarea sa instituţională progresivă. Pe de altă parte, nu putem ignora realitatea crescândă şi dureroasă a familiilor fragile, destrămate şi suferinde, afectate de dificultăţi interne şi fenomene tulburătoare, inclusiv violenţa din familie.

Vocaţia la iubire şi la viaţă, care se manifestă într-un mod important în unirea exclusivă şi indisolubilă dintre o femeie şi un bărbat, implică un imperativ etic fundamental pentru a permite familiilor să primească şi să aibă grijă pe deplin de viaţa nenăscută. Aceasta devine tot mai prioritară, mai ales în acele ţări care se confruntă cu un declin dramatic al natalităţii. Viaţa, de fapt, este un dar nepreţuit care se dezvoltă în cadrul unei relaţii angajate, bazate pe dăruirea şi slujirea reciprocă.

În lumina acestei viziuni profunde asupra vieţii ca dar de preţuit şi a familiei ca gardian responsabil al acesteia, respingem categoric orice practică ce neagă sau exploatează originea vieţii şi dezvoltarea ei. Printre acestea se numără avortul, care elimină o viaţă în creştere şi refuză să primească darul vieţii. În acest sens, Sfântul Scaun îşi exprimă profunda îngrijorare cu privire la proiectele care vizează finanţarea mobilităţii transfrontaliere în scopul accesării aşa-numitului "drept la avort în siguranţă". De asemenea, consideră deplorabil faptul că resursele publice sunt alocate pentru a suprima viaţa, în loc să fie investite pentru a sprijini mamele şi familiile. Obiectivul principal trebuie să rămână protejarea fiecărui copil nenăscut şi sprijinul eficient şi concret al fiecărei femei, astfel încât să poată primi viaţa.

De asemenea, există practica mamei surogat. Transformând gestaţia într-un serviciu negociabil, aceasta încalcă demnitatea atât a copilului, care este redus la un "produs", cât şi a mamei, exploatând corpul acesteia şi procesul generativ şi distorsionând chemarea relaţională originară a familiei.

Consideraţii similare pot fi extinse şi la bolnavi, la cei în vârstă sau izolaţi, care uneori se luptă să găsească un motiv pentru a continua să trăiască. Societatea civilă şi statele au, de asemenea, responsabilitatea de a răspunde concret situaţiilor de vulnerabilitate, oferind soluţii la suferinţa umană, cum ar fi îngrijirile paliative, şi promovând politici de solidaritate autentică, mai degrabă decât să încurajeze forme înşelătoare de compasiune, cum ar fi eutanasia.

O reflecţie comparabilă se poate face cu privire la numeroşii tineri care sunt nevoiţi să se confrunte cu numeroase greutăţi, inclusiv dependenţa de droguri. Pentru a împiedica milioane de tineri din întreaga lume să cadă victime ale abuzului de substanţe, sunt necesare eforturi concertate pentru a eradica acest flagel asupra omenirii şi traficul de droguri care îl alimentează. Împreună cu aceste eforturi, trebuie să existe politici adecvate pentru recuperarea după dependenţă, precum şi investiţii mai mari în dezvoltarea umană, educaţie şi crearea de oportunităţi de angajare.

În lumina acestor provocări, reiterăm cu tărie că protejarea dreptului la viaţă constituie fundamentul indispensabil al oricărui alt drept al omului. O societate este sănătoasă şi progresează cu adevărat numai atunci când protejează caracterul sacru al vieţii umane şi lucrează activ pentru a o promova.

Consideraţiile menţionate anterior mă conduc la concluzia că, în contextul actual, asistăm la un adevărat "scurtcircuit" al drepturilor omului. Dreptul la libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă, libertatea religioasă şi chiar dreptul la viaţă sunt restricţionate în numele altor aşa-numite drepturi noi, rezultatul fiind că însăşi structura drepturilor omului îşi pierde vitalitatea şi creează spaţiu pentru forţă şi opresiune. Acest lucru se întâmplă atunci când fiecare drept devine autoreferenţial şi, mai ales, atunci când devine deconectat de realitate, natură şi adevăr.

Stimaţi ambasadori,

În timp ce Sfântul Augustin evidenţiază coexistenţa cetăţilor cerească şi pământească până la sfârşitul timpurilor, epoca noastră pare oarecum înclinată să nege cetăţii lui Dumnezeu "dreptul de cetăţenie". Se pare că există numai cetatea pământească, închisă exclusiv în graniţele sale. Căutarea numai a bunurilor imanente subminează acea "linişte a ordinii"[11] care, pentru Augustin, constituie însăşi esenţa păcii, care priveşte societatea şi naţiunile la fel de mult ca şi sufletul uman însuşi şi este esenţială pentru orice coexistenţă civilă. În absenţa unui fundament transcendent şi obiectiv, prevalează numai iubirea de sine, până la punctul de indiferenţă faţă de Dumnezeu, care guvernează cetatea pământească[12]. Totuşi, aşa cum notează Augustin, "mare este nebunia mândriei la acei indivizi care cred că binele suprem poate fi găsit în această viaţă şi că pot deveni fericiţi prin propriile resurse"[13].

Mândria ascunde atât realitatea însăşi, cât şi empatia noastră faţă de ceilalţi. Nu este o coincidenţă faptul că mândria este întotdeauna la baza oricărui conflict. Prin urmare, aşa cum am amintit în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, "pierdem simţul realismului şi ne abandonăm unei viziuni parţiale şi distorsionate asupra lumii, desfigurată de întuneric şi frică"[14], deschizând astfel calea pentru mentalitatea confruntării, care este precursorul oricărui război.

Observăm acest lucru în multe contexte, începând cu războiul în desfăşurare din Ucraina şi suferinţa provocată populaţiei civile. Confruntat cu această situaţie tragică, Sfântul Scaun reiterează cu tărie necesitatea stringentă a unui armistiţiu imediat şi a unui dialog motivat de o căutare sinceră a căilor care să ducă la pace. Fac un apel urgent către comunitatea internaţională să nu şovăie în angajamentul său de a căuta soluţii juste şi durabile, care să protejeze pe cei mai vulnerabili şi să redea speranţa popoarelor afectate. De asemenea, subliniez deplina disponibilitate a Sfântului Scaun de a sprijini orice iniţiativă care promovează pacea şi armonia.

În acelaşi timp, vedem acest lucru în Ţara Sfântă, unde, în pofida armistiţiului anunţat în octombrie, populaţia civilă continuă să îndure o gravă criză umanitară, adăugând şi mai multe suferinţe la cele deja experimentate. Sfântul Scaun este deosebit de atent la orice iniţiativă diplomatică ce urmăreşte să garanteze palestinienilor din Fâşia Gaza un viitor de pace durabilă şi dreptate pe propriul lor pământ, precum şi întregului popor palestinian şi întregului popor israelian. În special, soluţia cu două state rămâne perspectiva instituţională pentru a satisface aspiraţiile legitime ale ambelor popoare; totuşi, din păcate, a existat o creştere a violenţei în Cisiordania împotriva populaţiei civile palestiniene, care are dreptul să trăiască în pace pe propriul său pământ.

Escaladarea tensiunilor din Marea Caraibelor şi de-a lungul coastei americane a Pacificului reprezintă, de asemenea, un motiv de serioasă îngrijorare. Doresc să repet apelul meu urgent de a se căuta soluţii politice paşnice la situaţia actuală, ţinând cont de binele comun al popoarelor şi nu de apărarea intereselor partizane.

Aceasta se referă în special la Venezuela, având în vedere evoluţiile recente. În acest sens, reînnoiesc apelul meu la respectarea voinţei poporului venezuelean şi la protejarea drepturilor umane şi civile ale tuturor, asigurând un viitor de stabilitate şi concordie. În acest scop, ne putem inspira din exemplul a doi dintre fiii săi, pe care am avut bucuria să-i canonizez în octombrie anul trecut – José Gregorio Hernández şi sora Carmen Rendiles. Fie ca mărturia lor să inspire construirea unei societăţi întemeiate pe dreptate, adevăr, libertate şi fraternitate şi să permită astfel naţiunii să se ridice din grava criză care o afectează de atâţia ani.

Alte crize sunt răspândite pe tot peisajul global. În primul rând, mă refer la situaţia disperată din Haiti, marcată de numeroase forme de violenţă, de la traficul de persoane la exilul forţat şi răpiri. În acest sens, sper că, având sprijinul necesar şi concret al comunităţii internaţionale, ţara va putea lua cât mai curând posibil măsurile necesare pentru a restabili ordinea democratică, a pune capăt violenţei şi a realiza reconcilierea şi pacea.

Nu putem uita nici situaţia care afectează regiunea Marilor Lacuri din Africa de decenii, afectată de violenţe care au făcut numeroase victime. Încurajez părţile implicate să caute o soluţie definitivă, justă şi durabilă, care să pună capăt unui conflict care a durat mult prea mult. În mod similar, mă gândesc la situaţia din Sudan, care a fost transformat într-un vast câmp de luptă, precum şi la instabilitatea politică continuă din Sudanul de Sud, cea mai tânără ţară din familia naţiunilor, care a apărut în urma referendumului de acum cincisprezece ani.

Nu putem să nu menţionăm semnele tot mai intense de tensiune din Asia de Est şi să exprimăm speranţa că toate părţile implicate vor adopta o abordare paşnică şi bazată pe dialog faţă de problemele controversate care sunt o sursă de potenţial conflict.

Gândurile mele se îndreaptă în mod special către grava criză umanitară şi de securitate care afectează Myanmarul, agravată şi mai mult de cutremurul devastator din martie anul trecut. Cu o intensitate reînnoită, fac apel ca drumurile păcii şi ale dialogului incluziv să fie alese cu curaj, astfel încât să se garanteze tuturor accesul echitabil şi oportun la ajutorul umanitar. Pentru a fi autentice, procesele democratice trebuie să fie însoţite de voinţa politică de a urmări binele comun, de a consolida coeziunea socială şi de a promova dezvoltarea integrală a fiecărei persoane.

În centrul multora dintre situaţiile pe care le-am menţionat, putem observa ceva ce însuşi Augustin a subliniat, şi anume ideea persistentă că pacea este posibilă numai prin utilizarea forţei şi a descurajării. În timp ce războiul se mulţumeşte cu distrugerea, pacea necesită eforturi continue şi răbdătoare de construire, precum şi o vigilenţă constantă. Astfel de eforturi sunt cerute de la toţi, începând cu ţările care posedă arsenale nucleare. Mă gândesc în special la necesitatea importantă de a da curs noului Tratat START, care expiră în februarie. Într-adevăr, există pericolul de a reveni la cursa producerii de arme noi din ce în ce mai sofisticate, inclusiv prin intermediul inteligenţei artificiale. Aceasta din urmă este un instrument care necesită o gestionare adecvată şi etică, împreună cu cadre de reglementare centrate pe protejarea libertăţii şi a responsabilităţii umane.

Dragi ambasadori,

În pofida situaţiei tragice din faţa ochilor noştri, pacea rămâne un bine dificil, dar realist. După cum ne aminteşte Augustin, pacea este "scopul binelui nostru"[15], pentru că este chiar scopul cetăţii lui Dumnezeu, la care aspirăm, chiar şi inconştient, şi din care putem savura o pregustare chiar şi în cetatea pământească. În timpul pelerinajului nostru pe acest pământ, realizarea păcii necesită umilinţă şi curaj. Umilinţa de a trăi cu adevăr şi curajul de a ierta. În viaţa creştină, vedem aceste virtuţi reflectate la Crăciun, când Adevărul, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, devine trup umil, şi la Paşte, când Dreptul condamnat îşi iartă persecutorii şi le dăruieşte viaţa sa de Cel Înviat.

Mai mult, dacă privim mai atent, nu lipsesc semne de speranţă curajoasă în timpul nostru şi trebuie să le susţinem constant. Mă gândesc, de exemplu, la Acordurile de la Dayton, care acum treizeci de ani au pus capăt războiului sângeros din Bosnia şi Herţegovina. În pofida dificultăţilor şi tensiunilor, acestea au deschis posibilitatea unui viitor mai prosper şi mai armonios. Mă gândesc şi la Declaraţia comună de pace dintre Armenia şi Azerbaidjan, semnată în august anul trecut. Sperăm că aceasta va deschide calea către o pace dreaptă şi durabilă în Caucazul de Sud şi va rezolva problemele restante spre satisfacţia ambelor părţi. De asemenea, amintesc de eforturile depuse în ultimii ani de autorităţile vietnameze pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Sfântul Scaun şi condiţiile în care funcţionează Biserica în ţară. Toate acestea sunt seminţe de pace care trebuie cultivate.

În octombrie anul acesta se vor împlini opt sute de ani de la moartea Sfântului Francisc de Assisi, om al păcii şi al dialogului, recunoscut universal chiar şi de cei care nu aparţin Bisericii Catolice. Viaţa sa străluceşte puternic, inspirată de curajul de a trăi în adevăr şi de conştientizarea faptului că o lume paşnică se construieşte pornind de la inimi umile îndreptate spre cetatea cerească. O inimă umilă şi iubitoare de pace este ceea ce îmi doresc fiecăruia dintre noi şi tuturor celor care locuiesc în ţările noastre la începutul acestui nou an.

Mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Benedict al XVI-lea, Cateheză (20 februarie 2008).

[2] Ibid.

[3] Cf. Francisc, Discurs la a V-a Întâlnire Naţională a Bisericii Italiene, Firenze (10 noiembrie 2015).

[4] Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 76: AAS 59 (1967), 294-295.

[5] Sf. Augustin, De Civ. Dei, XIX, 12.1.

[6] Sf. Augustin, De Civ. Dei, XIX, 7.

[7] Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia prezentării urărilor Corpului Diplomatic, 9 ianuarie 2012.

[8] Cateheză (29 octombrie 2025).

[9] Cf. Francisc, Bula de convocare a Jubileului Ordinar al anului 2025 "Spes non confundit" (9 mai 2024), 10: AAS 116 (2024), 654-655.

[10] Sf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 11: AAS 74 (1982), 91.

[11] Cf. Sf. Augustin, De Civ. Dei, XIX, 13.

[12] Ibid., XIV, 28.

[13] Ibid., XIV, 4.4.

[14] Mesaj pentru a LIX-a Zi Mondială a Păcii (8 decembrie 2025).

[15] Sf. Augustin, De Civ. Dei, XIX, 11.