© Vatican Media

O invitaţie de a mărturisi lumina deschisă de Revelaţia iubirii lui Dumnezeu

Biserica şi calea sărăciei

Fie ca privirea noastră să fie luminată, tot mai profund şi cu o eficacitate incisivă, în orizontul de lumină dezvăluit de Revelaţia iubirii lui Dumnezeu care a ajuns la noi toţi "o dată pentru totdeauna", fără excepţie, începând de la cei din urmă, în Isus: pentru ca Biserica să fie mărturie autentică şi profetică a acesteia. Acesta este apelul puternic şi încrezător pe care Papa Leon al XIV-lea ni l-a adresat prin exortaţia apostolică Dilexi te "despre iubirea faţă de săraci", preluând moştenirea Papei Francisc. Marcând astfel o etapă ulterioară şi exigentă pe drumul trasat pentru drumul Bisericii de Conciliul al II-lea din Vatican prin Lumen gentium în urmarea Domnului său: a celui care, trimis de Tatăl "să aducă vestea bună săracilor şi să vestească celor închişi eliberarea" (Lc 4,18), "deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca voi să vă îmbogăţiţi prin sărăcia lui" (2Cor 8,9) [cf. Lumen gentium, 8].

Sfântul Paul al VI-lea a putut afirma, cu o consideraţie atentă, că "vechea istorie a bunului samaritean a fost paradigma spiritualităţii Conciliului" şi că "duhul sărăciei" este, împreună cu "duhul carităţii", "principala nevoie şi datorie" pentru reînnoirea vieţii şi misiunii Bisericii (cf. Ecclesiam suam, 55-58). Astăzi, chiar mai mult decât atunci când au fost rostite aceste cuvinte, începem să ne dăm seama că în privirea de credinţă cu care Biserica se recunoaşte "Biserică săracă" şi "a săracilor", nu se declamă un slogan simplu şi în cele din urmă opţional, ci se declară solemn "nucleul incandescent al misiunii ecleziale" (Dilexi te, 15) şi se consfinţeşte schimbarea de paradigmă pe care Duhul ne îndeamnă să o facem astăzi, în fidelitate faţă de mandatul lui Isus şi în discernământul semnelor timpurilor. Întâlnirea cu săracii - scrie Papa Leon - "este o modalitate fundamentală de a-l întâlni pe Domnul istoriei" (Dilexi te, 5) şi "opţiunea prioritară pentru săraci generează o reînnoire extraordinară atât în Biserică, cât şi în societate, atunci când suntem capabili să ne eliberăm de autoreferenţialitate şi reuşim să ascultăm strigătul lor" (ibidem).

Conştiinţa creştină nu poate să nu se simtă provocată de această conştientizare şi de implicaţiile sale concrete. Comunitatea discipolilor lui Isus, de fapt, încă de la început şi cu o fidelitate şi o creativitate uimitoare de-a lungul secolelor, s-a angajat într-o luptă "corp la corp" fără măsuri în slujirea privilegiată a săracilor şi în angajarea de a deveni ea însăşi săracă şi liberă de ambiţiile lumeşti. Acest lucru reiese clar din lectura capitolelor al treilea şi al patrulea din Dilexi te: "O Biserică pentru săraci" şi "O istorie care continuă". Aceste două capitole, pornind de la atestarea biblică a Revelaţiei din Vechiul şi Noul Testament schiţată în capitolul al doilea ("Dumnezeu îi alege pe săraci"), se dezvoltă cu pasiune şi angajare pe parcursul a aproape 70 de numere, dintr-un total de 121 ale întregii exortaţii.

Această relatare evidenţiază două evenimente care au marcat în mod unic, cu pecetea Duhului, această istorie neîntreruptă, permiţându-i în sfârşit să înflorească în harul - din care o mare parte, într-adevăr, trebuie încă pusă în aplicare - al conştientizării nevoii schimbării de paradigmă care ne este cerută astăzi. Aceasta priveşte, în primul rând, darul oferit Bisericii şi întregii omeniri al carismei creştine a "celei mai înalte sărăcii" încredinţată Sfântului Francisc de Assisi: astfel încât - aşa cum a perceput deja clar marele poet Dante - Doamna Sărăcie, "lipsită de primul ei soţ (Cristos) / o mie o sută de ani şi mai mult, dispreţuită şi întunecată / până când el a rămas neinvitat" (Paradisul, XI, 64-66). Şi, în al doilea rând, priveşte tocmai învăţătura propusă de Conciliul al II-lea din Vatican în urma doctrinei sociale a Bisericii, începând cu Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea. Această învăţătură este cea pe care Papa Leon al XIV-lea o relansează cu hotărâre şi impuls profetic în Dilexi te, în special acolo unde subliniază "necesitatea unei noi forme ecleziale, mai simplă şi sobră, care să implice întregul popor al lui Dumnezeu şi figura sa istorică. O Biserică mai asemănătoare cu Domnul său decât cu puterile lumeşti, care să urmărească să stimuleze în întreaga omenire o angajare concretă pentru soluţionarea marii probleme a sărăciei în lume" (nr. 84). O "nouă formă" de Biserică, aşadar: care, dacă îşi găseşte în prisma întâlnirii cu săracii terenul său de testare şi "garanţia evanghelică a fidelităţii sale faţă de inima lui Dumnezeu" (nr. 103), îşi găseşte simultan în implementarea reformei sinodale începute în 2021, şi intrată acum în faza decisivă a receptării, spiritul şi procedurile pentru a proiecta concret, cu participarea tuturor, contururile "figurii istorice" a poporului lui Dumnezeu pe care schimbarea epocală în curs le cere şi le promovează.

Propunerea autoritară şi urgenţa unei astfel de schimbări de paradigmă angajează conştiinţa eclezială, atât la nivelul experienţei credinţei, cât şi la nivelul înţelegerii sale teologale şi teologice, într-o recitire performativă a dublei semnificaţii a sărăciei. În însăşi desfăşurarea Revelaţiei, sărăcia este revelată, pe de o parte, ca situaţia existenţială şi socială de lipsă (în toate formele sale multiple) care strigă către Dumnezeu dreptate şi invocă mântuirea de la el, realizând astfel venirea sa în istorie; şi, pe de altă parte, ca stilul specific de existenţă care se conformează voinţei lui Dumnezeu şi este marcat de urmarea cristologică, calificându-se drept adevăratul ferment pentru transformarea culturii şi societăţii în lumina venirii Împărăţiei. Vestirea evangheliei adresată săracilor din partea lui Isus şi proclamarea asociată a "fericirii" lor strălucesc cu o lumină vie şi puternică în logica răsturnării, promisă de Dumnezeu însuşi, a pseudo- şi chiar anti-valorilor pe care este prea adesea construită împărăţia acestei lumi. Aşa cum a fost anunţat profetic în Magnificat-ul care a izvorât din inima Mariei: "I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale".

Aşa anunţă şi realizează Dumnezeu, prin Cristos al său şi în puterea Duhului său, venirea Împărăţiei care - cântă liturgia - este "Împărăţie a adevărului şi a vieţii, a sfinţeniei şi a harului, a dreptăţii, a iubirii şi a păcii".

Pe de altă parte, alegerea sărăciei făcută de Isus, care merge până la extremul identificării cu cei mai mici dintre cei mici în Paştele său de moarte şi înviere, spunându-ne în acelaşi timp că "pentru creştini, săracii nu sunt o categorie sociologică, ci însăşi trupul lui Cristos" (Dilexi te, nr. 110), ne îndreaptă simultan privirea către contemplarea misterului împărtăşirii care caracterizează relaţia de comuniune dintre Tatăl şi Fiul, în care ceea ce aparţine unuia aparţine şi celuilalt. Revelând sensul esenţial "relaţional" al sărăciei cristologice (cf. nr. 64), în care a deveni sărac împărtăşind tot ceea ce este şi are apare "ceea ce se apropie cel mai mult de simplitatea divină" (François Varillon), luminând secretul cel mai profund al comuniunii.

Astfel, poporul lui Dumnezeu este chemat şi abilitat prin har să trăiască întâlnirea cu cei săraci şi să lupte neobosit pentru a dezamorsa cauzele structurale ale situaţiilor de sărăcie şi nedreptate. Practicând, în urmarea lui Isus, acea "sărăcie trinitară" care este izvorul inspirator şi criteriul radical al tuturor medierilor culturale, sociale, economice şi politice necesare pentru ca dreptatea, solidaritatea şi comuniunea să devină semne realist tangibile ale venirii Împărăţiei.

Aşa cum ne învaţă Gaudium et spes, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate lucrurile au fost create, care s-a făcut el însuşi trup, "ne descoperă că «Dumnezeu este iubire» (1In 4,8) şi, în acelaşi timp, ne învaţă că legea fundamentală a perfecţiunii umane şi, prin urmare, şi a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii" (nr. 38).

Piero Coda

(După L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu