© Vatican Media

În "colocviu" cu "Dilexi te"

De la descoperirea tăcerii la angajarea pentru pace

Leon al XIV-lea, menţionând-o pe Sfânta Tereza de Calcutta la nr. 77 din exortaţia apostolică Dilexi te, a rezumat experienţa ei de discipolă a lui Isus în slujirea sa eroică faţă de cei "mai mici" prin mai multe pasaje extrase din propria mărturie. În realitate, acestea sunt adevărate roade ale lui Isus contemplat şi transfigurat: "Rodul tăcerii este rugăciunea; rodul rugăciunii este credinţa; rodul credinţei este iubirea; rodul iubirii este slujirea; rodul slujirii este pacea."

Totul se naşte din tăcere, vizitată de rugăciune. Aceasta a fost "cea care i-a umplut inima cu pacea lui Cristos şi i-a permis să radieze această pace altora". Actualitatea acestui itinerar este sub ochii tuturor. Ne este propusă şi nouă pentru ca, în calitate de discipoli, să ştim să facem tăcere şi să o primim, iar din această tăcere să putem redescoperi credinţa ca iubire concretă şi slujire a păcii.

Ar trebui să ştim să facem tăcere sau cel puţin, în tumultul în care trăim uneori, să o învăţăm, pentru că venim din tăcere şi ne îndreptăm spre ea. Dacă, aşa cum spunea Pascal, condiţia umană este ca "la jumătatea drumului dintre neant şi infinit", "avem nevoie de tăcerea lui Dumnezeu pentru a experimenta din nou abisul măreţiei sale şi abisul neantului nostru care s-ar deschide larg dacă el nu ar fi acolo" (K. Rahner - J. Ratzinger, Săptămâna Sfântă).

Avem nevoie de tăcerea lui Dumnezeu, dar este ceea ce ne înspăimântă cel mai mult şi pe care a străbătut-o şi Maica Tereza, aşa cum mărturiseşte ea însăşi în unele scrisori ale sale. Totuşi, ea a văzut-o transfigurată într-o iubire specială care "se manifestă în tăcere". Şi Isus a asumat şi experienţa acestei tăceri a lui Dumnezeu în umanitatea sa reală, fie în Grădina Măslinilor, fie pe cruce. Dar şi în el a devenit rugăciune, cu Psalmul 22, care începe cu plângerea: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" şi se termină cu constatarea elogiativă: "Vor vorbi despre Domnul generaţiei viitoare; vor vesti dreptatea sa; vor spune poporului care se va naşte: «Aceasta este lucrarea Domnului!»".

Astfel, în tăcere, redescoperim sânul rugăciunii, care pare să izvorască din neant şi să treacă prin el. Îl transcende, devenind voce, rugăciune şi companie tăcută a unei Prezenţe. Prin această primă trecere, ne redescoperim pe noi înşine, pe cei dragi ai noştri, pe cei pe care i-am iubit şi i-am pierdut, ceea ce ne-am fi dorit, dar nu am reuşit să realizăm, sensul vieţii şi al morţii.

La întrebarea "Unde vom privi atunci?", răspunsese deja - cine ar fi spus-o vreodată? - un dramaturg din Nordul rece şi îndepărtat, Henrik Ibsen, "[Vom privi] spre înălţimi. Spre stele. Şi spre marea tăcere" (Micul Eyolf).

Trecem de la o tăcere la alta, dar între timp aceasta s-a transfigurat, pentru că a devenit tindere spre vârfuri, spre "Dumnezeul vârfurilor" şi al oştirilor cereşti, "YHWH Sabaoth".

Despre Maica Tereza, fondatoarea Misionarelor Carităţii, este scris şi că rugăciunea ei "a fost o rugăciune care i-a umplut inima cu pacea lui Cristos şi i-a permis să radieze acea pace şi altora". Aceasta este ceea ce şi noi trebuie să radiem şi să construim, pentru că acel Infinit pe care îl posedăm, "dacă Dumnezeu posedă inimile noastre" (Sfântul Carlo Acutis), are deja un nume aici pe pământ: este Împărăţia lui Dumnezeu despre care Isus le-a spus săracilor: "Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 6,20). Aceeaşi Împărăţie despre care Isus proclamă că făcătorii de pace (eirenopoioi) sunt fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, suntem chemaţi să o construim şi noi, în conformitate cu visul lui Dumnezeu: "Căci eu ştiu gândurile pe care le am faţă de voi - oracolul Domnului -, gânduri de pace nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o speranţă" (Ier 29,11). Vom fi presaţi să facem acest lucru, descoperindu-l pe Dumnezeu mai profund şi străbătând nihilismul, care nu a dispărut, ci încă ne cuprinde, făcându-ne să cădem în indiferenţă şi în nevrednicia etică şi morală, în care par să cadă atât de mulţi, începând cu unii lideri ai lumii (fie ei politicieni sau influencer).

Leon al XIV-lea a scris în acest sens: "Ori ne recăpătăm demnitatea morală şi spirituală, ori cădem ca într-o groapă de mizerie" (nr. 95). Ştim, este vorba despre mult mai mult decât o lipsă de igienă. Este o renunţare totală la fraternitate şi la iubire. Dar fără ele, nu există credinţă creştină. Astăzi, mai mult ca niciodată, trebuie să spargem zidul ideii de duşman care ne ameninţă şi care trebuie combătut. Depăşind ceea ce Sfântul Ioan al XXIII-lea denunţa deja drept "psihoză de război", suntem invitaţi, tot de acest text al lui Leon al XIV-lea, să ne ducem mai departe credinţa luând în serios "principiul că adevărata pace nu poate fi construită decât în încredere reciprocă" (Pacem in terris, 61).

Giovanni Mazzillo

(După L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu