© Vatican Media

Preotul şi prietenia

Ultima monografie din 2025 din revista "Presbyteri" (6/2025) este dedicată temei prieteniei. Chiar şi în viaţa unui preot, prietenia "reprezintă una dintre cele mai importante, profunde şi semnificative forme de relaţionare (…), implicând raportul dintre viaţa personală şi slujirea pastorală şi provocând reflecţie asupra modului în care rolul poate uneori influenţa sau împiedica. Prietenia este unul dintre acele aspecte care ne oferă ocazia de a înţelege şi cultiva umanitatea noastră, manifestând propria maturitate afectivă fără roluri sau etichete. Este un teren de antrenament preţios pentru a învăţa şi a trăi împreună gratuitatea, grija reciprocă şi slujirea, aspecte atât de importante pentru viaţa şi slujirea preotului". Reproducem editorialul părintelui Nico Dal Molin.

Într-o pagină extraordinară din "Micul Prinţ" de A. de Saint-Exupéry, există un pasaj de o rară frumuseţe. Când el întâlneşte vulpea, vulpea îi spune cu viclenie: "Nu eşti de pe aici, tu - a spus vulpea – ce cauţi?". "Caut oamenii", a spus micul prinţ. "Ce înseamnă asta? Oamenii – a spus vulpea – au arme şi vânează. E foarte plictisitor! Cresc şi găini. Acesta este singurul lor interes. Cauţi găini?". "Nu – a spus micul prinţ - caut prieteni"[1].

În contextele noastre de viaţă, tot mai pătrunse de banalităţi şi de retorica fricii şi a urii, această frază foarte simplă exprimă una dintre cele mai profunde dorinţe ale inimii umane: să găsească prietenia.

Prietenia este solidaritatea ochilor: ochiul vede, observă, percepe, dar nu se spune că percepţiile sale sunt întotdeauna corecte. În prietenie, ceea ce este văzut şi perceput poate avea o evaluare mai obiectivă, o corectare, o modificare pentru a surprinde realitatea în concreteţea şi adevărul său.

Prietenia este solidaritatea urechilor: cu auzul noi ascultăm, dar o prezenţă prietenoasă poate avea un auz mai rafinat şi mai sensibil decât al nostru. Pentru a folosi o imagine delicată a cardinalului Martini, este ca asistenta medicală care, noaptea, poate auzi, într-o secţie de spital, gemetul unei nevoi şoptite de un pacient. Multe realităţi din viaţă nu sunt strigate, sunt abia şoptite şi numai o prezenţă prietenoasă le poate surprinde şi transforma în sunete de apropiere şi de speranţă.

Prietenia este solidaritatea mâinii: mâna, înţeleasă ca expresie a lui a face, a lui a duce la bun sfârşit ceva semnificativ şi concret, a lui a da formă şi substanţă la ceva gândit, studiat, înţeles, întrezărit. O prezenţă prietenoasă poate ajuta, încuraja, netezi, remodela atât de multe aspecte ale vieţii noastre. Este mâna prietenoasă care te ţine aproape şi te ajută să depăşeşti momentele de dezamăgire, confuzie şi frică.

Prietenia este solidaritate a inimii: prezenţa prietenoasă ştie să intre în sintonie cu cele mai profunde gânduri şi emoţii pe care le trăieşte fiecare, într-o armonie a sentimentelor, a împărtăşirii, a com-pasiunii. O inimă obosită, singură şi adesea furioasă, în contact cu o altă inimă ospitalieră şi prietenoasă, este reaprinsă de speranţă.

Frumuseţea şi efortul prieteniei

Este aproape evident să ne amintim de capitolul al şaselea din Ben Sirah: o minieră de sugestii pentru a evalua şi a trăi prietenia, nu într-un mod idealizat, ci simplu şi realist.

"Prietenul credincios este leac pentru viaţă: cei care se tem de Domnul îl vor găsi. Cel care se teme de Domnul îşi întăreşte prietenia, căci după cum este el, aşa va fi şi aproapele lui" (Sir 6,16-17).

Este frumos să vorbim despre prietenie. Este una dintre cele mai frumoase realităţi ale existenţei umane, dar nu putem uita că este şi un parcurs solicitant. Necesită o ucenicie solidă şi o pregătire eficientă şi, mai presus de toate, o libertate interioară fără de care este dificil, ba chiar imposibil, să vorbim despre prietenie.

Frumuseţea prieteniei constă în originalitatea sa: nu poţi fi prieten cu toată lumea… fiecare prietenie este o experienţă foarte personală, o realitate delicată şi fragilă. Este un dar măreţ care trebuie cerut Domnului şi este un dar care trebuie iubit şi protejat aşa cum se protejează ceva profund preţios.

Îmi permit să împărtăşesc o amintire personală legată de revista "Presbyteri". Tema prieteniei şi a fraternităţii în viaţa preotului a fost abordată în numărul 10/2020. Ne aflam în mijlocul pandemiei de Covid-19, dezorientaţi şi confuzi, pentru că toate schemele noastre pastorale obişnuite se prăbuşeau una după alta. Eu însumi scriam primele editoriale, preluând nume istorice precum pr. Fabrizio Valletti şi, mai ales, semnătura inegalabilă a pr. Felice Scalia. Referindu-mă la un articol al pr. Scalia, am prezentat un citat de-al său pe tema prieteniei, care mi se pare prea preţios pentru a nu fi reamintit.

Când vorbim despre prietenia dintre preoţi sau între persoane consacrate, ar putea părea evident, dacă acest tip de raport nu ar fi chiar rar. Adevărul este că, din diferite motive, nu am fost educaţi pentru un schimb fratern, pentru o claritate a sentimentelor şi pentru o abandonare încrezătoare faţă de gesturile şi preocupările binevoitoare ale celorlalţi. "Prieteniile particulare" erau atât de temute, tocmai de dragul păstrării castităţii, încât au ajuns să creeze "duşmăniile particulare", aşa cum scrie părintele Timothy Radcliffe.

Şi adaugă: "Dacă nu facilităm şi nu încurajăm prietenii sănătoase şi adevărate între preoţi şi viitorii preoţi, visăm la prezbiterii care să fie locuri de fraternitate sacerdotală şi locuri de căutare a lui Dumnezeu".

Prietenia şi libertatea inimii

Există într-adevăr atât de mulţi autori, eseişti, romancieri şi poeţi care au scris texte minunate despre prietenie. Ni-l putem aminti pe Cicero cu De amicitia sau pe contemporana şi misterioasa Elena Ferrante cu Prietena genială; Hermann Hesse cu Narcis şi Gură-de-aur; sau Luis Sepúlveda în extraordinara Povestea unui pescăruş şi a pisicii care a învăţat-o să zboare. Sau poeţi precum Giovanni Pascoli (O prietenă) şi Alda Merini (Nu am nevoie de bani); Pablo Neruda (Prietenul) şi Jorge Luis Borges (Prietenia); Eugenio Montale (Mă gândesc din nou la zâmbetul tău) şi Khalil Gibran (Despre prietenie). Lista ar putea continua la nesfârşit.

Totuşi, în acest moment, ceea ce mă fascinează cel mai mult este o expresie iluminatoare a lui Aristotel: "Prietenia, cea adevărată, este practicată de cei care practică virtutea". El vorbeşte despre aceasta în cărţile a VIII-a şi a IX-a ale Eticii Nicomahice[2], care chiar şi astăzi, când vorbim din nou despre educaţie afectivă, ar putea fi un vademecum pentru orice bun educator. Pentru filozof, perla virtuţii este omul liber, capabil să extragă din sine energiile care îi călăuzesc acţiunile pornind de la propria interioritate. Omul liber este înainte de toate cel care trăieşte pentru ceilalţi; altminteri se cade într-o lipsă de libertate interioară care coincide cu narcisismul, atât de evident şi răspândit astăzi. Adevărata libertate interioară are sens şi valoare dacă nu este îndreptată spre sine; are sens şi valoare atunci când este "pentru" cineva.

Este însăşi esenţa antropologiei creştine, care plasează dimensiunea relaţională la temelia fiecărei persoane umane: a fi cu, a fi pentru, a fi în.

Domnul Isus va adăuga apoi noi culori relaţionalităţii, spunând: "Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31-32); şi oferindu-ne o prietenie totală şi altruistă: a sa.

"Nu vă mai numesc servitori, ci prieteni", pentru că "prietenul este cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi" (cf. In 15,13 şi urm.).

Aceasta ne propune o traiectorie clară despre cum să trăim prietenia: este căutarea comună a unei vieţi virtuoase şi libere din punct de vedere interior. Aceasta elimină orice posibilă neînţelegere cu privire la utilizarea prieteniei pentru satisfacerea patimilor şi nevoilor care nu sunt libere deoarece sunt egocentrice.

Foarte necesară pentru viaţă

Este o altă expresie extraordinară a lui Aristotel: prietenia este "foarte necesară pentru viaţă". Un superlativ care transcende dicţionarul, pentru a spune că nu se poate trăi fără una sau mai multe prezenţe prietenoase alături. El confirmă convingerea sa citând un proverb binecunoscut la vremea respectivă: "Când doi merg împreună, capacitatea lor de gândire şi acţiune creşte".

Este o dorinţă de sintonie, de voinţă de a împărtăşi bunuri, care cu cât sunt împărtăşite mai mult, cu atât cresc mai mult: un fel de miracol al înmulţirii pâinilor şi peştilor. Bunuri pe care cu cât le posezi mai mult, cu atât doreşti mai mult să le împărtăşeşti cu ceilalţi. S-ar putea spune cu adevărat: prietenia este oxigenul indispensabil pentru fiecare viaţă care caută fericirea.

Cei care sun incapabili de o prietenie care vizează adevăratul bine al celorlalţi sunt epuizaţi psihologic şi spiritual, lipsiţi de vitalitate, rigizi, amari şi foarte duri în judecăţile şi exigenţele lor, mai ales faţă de ceilalţi. Nu mai au gust pentru relaţiile adevărate, nu găsesc nicio bucurie în a fi alături de ceilalţi şi devin un chin pentru cei din jur. Sunt oameni care îşi distrug propriile vieţi şi pe cele ale altora, pentru că nimeni nu poate trăi mult timp cu cineva care aduce doar furie şi tristeţe.

Adevărata prietenie tinde spre fericire, dar, aşa cum ştim din experienţă, fericirea este uneori strâns legată de suferinţă; şi tocmai de această durere prietenia este purificată şi întărită.

Referitor la prietenia sa cu marele episcop şi teolog Sfântul Vasile, Sfântul Grigore din Nazianz a scris: "Prietenii sunt unul pentru celălalt o normă şi o regulă pentru a deosebi binele de rău".

Prietenia este cu adevărat "foarte necesară". Ne face să ne gândim la acea nostalgie care a rămas în inima fiecăruia, provocată de faptul că am primit suflarea divină a vieţii în lutul crud al umanităţii. Acela este momentul unei comuniuni extraordinare care conduce fiinţele umane să caute încontinuu o cale de întoarcere la ea. Interpretând această nostalgie perenă, filozoful austriac Ferdinand Ebner a scris: "Dumnezeu este adevăratul Tu al adevăratului eu al omului"[3].

Prietenia devine cale de Speranţă

Sfântul Augustin, confruntat cu moartea unui "prieten foarte drag" pe care îl cunoscuse în Tagaste şi al cărui nume nu l-a dezvăluit, a scris: "Iată, eşti smuls din această viaţă după abia un an de când mi-ai fost prieten, mai dulce pentru mine decât toată dulceaţa vieţii mele de atunci (…) Chinul îmi învăluia inima în întuneric. Fiecare obiect asupra căruia îmi îndreptam privirea era moarte (…) Numai lacrimile îmi erau dulci şi luau locul prietenului meu printre mângâierile spiritului meu"[4]. Apoi, întorcându-se către Domnul Dumnezeu, a scris: "Şi totuşi, dacă n-am putea plânge la urechile tale, nimic nu ar rămâne din speranţa noastră"[5].

Cum să nu amintim, aşadar, paginile minunate ale unei cărţi pe care aş dori să o încredinţez tuturor cititorilor revistei "Presbyteri", pentru a înţelege în profunzime frumuseţea prieteniei adevărate şi profunde: este vorba de jurnalul lui Raissa Maritain cu titlul emblematic Marii prieteni[6].

În această autobiografie, Raissa reparcurge istoria vieţii sale alături de Jacques Maritain, marele filozof francez care i-a fost şi soţ, de-a lungul anilor turbulenţi ai angajării sale sociale în întreaga lume. O scurtă privire asupra indexului de nume dezvăluie că acest jurnal acoperă toate aspectele culturii contemporane, de la filozofie la politică, de la teologie la literatură, de la arte vizuale la muzică. În el, cu delicateţea şi acuitatea sa caracteristice, Raissa descrie întâlnirile cu prietenii care au modelat pentru totdeauna drumul vieţii sale şi a lui Jacques. Sunt nume importante, observate în desfăşurarea unor întâlniri simple de zi cu zi sau în urgenţa unei căutări care a condus inconştient la o relaţie umană profundă şi la o căutare comună a lui Dumnezeu: Henri Bergson, Léon Bloy, Ernest Psicari, Charles Péguy, Paul Claudel şi atâţia alţii. Cât de norocos este să întâlneşti astfel de figuri pe propriul drum. Dumnezeu rezervă aceste binecuvântări inimilor care iubesc adevărul.

Din Jurnal, aflăm cum, în încheierea unei scrisori pe care Léon Bloy a scris-o pe 25 august 1905, şi-a exprimat profunda recunoştinţă pentru că momentele de mare suferinţă pe care le trăia erau atenuate de înţelegerea şi prietenia acestei noi şi neaşteptate prietene.

"Aici, preaiubită şi binecuvântată Raissa, este tot ceea ce îţi poate scrie un om cu adevărat nefericit, dar plin de cea mai sublimă speranţă pentru sine şi pentru toţi cei pe care îi poartă în inimă".

Când prietenia devine calea unei speranţe… nesperate.

Nico Dal Molin

(După Settimana News, 3 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] A. De Saint-Exupéry, Il Piccolo Principe, Newton Compton Editori, Roma 2015; cap. 21.

[2] Etica Nicomahică este o colecţie bazată pe prelegerile ţinute de Aristotel şi este considerată primul tratat despre etică ca subiect filozofic specific. Adjectivul "Nicomahică" ar putea fi o dedicaţie a lui Aristotel adresată fiului său, Nicomah, sau tatălui filozofului, care se numea tot Nicomah.

[3] Ferdinand Ebner (1882-1931) este un filozof austriac care, alături de Martin Buber şi Franz Rosenzweig, este considerat unul dintre cei mai mari exponenţi ai gândirii dialogice. Filozofia lui Ebner, orientată spre relaţia "eu"-"tu", anticipează existenţialismul creştin al lui Gabriel Marcel.

[4] Augustin din Hipona, Confesiuni IV, 9.

[5] Ibid., 10.

[6] R. Maritain, I grandi amici, Vita e Pensiero, Milano 1991.