© Vatican Media

Omilia Papei Leon al XIV-lea la 1 ianuarie 2026

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, în solemnitatea Preasfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu, începutul noului an calendaristic, liturgia ne oferă textul unei frumoase binecuvântări: "Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să strălucească faţa lui spre tine şi să se îndure de tine! Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea!" (Num 6,24-26).

Urmează, în cartea Numerilor, indicaţiile privind consacrarea nazireilor, pentru a sublinia dimensiunea sacră şi rodnică a darului în raportul dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. Omul oferă Creatorului tot ceea ce a primit, iar el răspunde îndreptându-şi privirea binevoitoare asupra lui, la fel ca la începutul lumii (cf. Gen 1,31).

Mai mult, poporul lui Israel, căruia i se adresa această binecuvântare, era un popor de eliberaţi, de bărbaţi şi femei renăscuţi după o lungă sclavie, graţie intervenţiei lui Dumnezeu şi răspunsului generos al slujitorului său Moise. Era un popor care în Egipt se bucurase de o oarecare siguranţă - hrana era din belşug, precum şi adăpostul şi o anumită stabilitate - însă cu preţul de a fi sclav, asuprit de o tiranie care cerea mereu tot mai mult, în timp ce dădea mereu mai puţin (cf. Ex 5,6-7). Acum, în deşert, multe dintre certitudinile trecutului fuseseră pierdute, dar în schimb exista libertatea, care se concretiza într-un drum deschis spre viitor, în darul unei legi de înţelepciune şi în promisiunea unei ţări în care să trăiască şi să crească fără cătuşe şi lanţuri: pe scurt, într-o renaştere.

Astfel, la începutul noului an, liturgia ne aminteşte că fiecare zi poate fi, pentru fiecare dintre noi, începutul unei vieţi noi, graţie iubirii generoase a lui Dumnezeu, milostivirii sale şi răspunsului libertăţii noastre. Şi este frumos să gândim noul an în acest fel: ca pe un drum deschis, de descoperit, pe care ne putem aventura, prin har, liberi şi purtători de libertate, iertaţi şi împărţitori de iertare, încrezându-ne în apropierea şi în bunătatea Domnului care ne însoţeşte mereu.

Noi amintim toate acestea în timp ce celebrăm misterul maternităţii divine a Mariei, care cu "da"-ul său a contribuit să dea izvorului oricărei milostiviri şi bunăvoinţe o faţă umană: faţa lui Isus, prin ochii căruia de copil, apoi de tânăr şi de bărbat, iubirea Tatălui ajunge la noi şi ne transformă.

Aşadar, la începutul anului, în timp ce pornim spre zilele noi şi unice care ne aşteaptă, să-i cerem Domnului să ne permită să simţim, în fiecare clipă, în jurul nostru şi asupra noastră, căldura îmbrăţişării sale paterne şi lumina privirii sale binecuvântătoare, pentru a putea înţelege tot mai bine şi a fi mereu conştienţi de cine suntem şi de minunatul destin spre care ne îndreptăm (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes, 41). În acelaşi timp, însă, să-i dăm glorie şi noi, prin rugăciune, prin sfinţenia vieţii şi reflectând bunătatea sa unii faţă de alţii.

Sfântul Augustin învăţa că în Maria "Creatorul omului s-a făcut om: astfel încât, deşi era cel care ordona stelele, putea suge din sânul unei femei; deşi era pâine (cf. In 6,35), putea să-i fie foame (cf. Mt 4,2); [...] să ne elibereze chiar dacă eram nevrednici" (Sermo 191, 1.1). El a amintit astfel una dintre trăsăturile fundamentale ale feţei lui Dumnezeu: cea a gratuităţii totale a iubirii sale, prin care ni se prezintă - aşa cum am vrut să subliniez în Mesajul pentru această Zi Mondială a Păcii - "dezarmat şi dezarmant", gol, fără apărare ca un nou-născut în leagăn. Şi aceasta pentru a ne învăţa că lumea nu se mântuieşte ascuţind săbiile, judecând, oprimându-i sau eliminându-i pe fraţi, ci mai degrabă străduindu-ne neobosit să înţelegem, să iertăm, să eliberăm şi să primim pe toţi, fără calcule sau fără frică.

Aceasta este faţa lui Dumnezeu pe care Maria a lăsat să se formeze şi să crească în sânul ei, schimbându-i complet viaţa. Este faţa pe care a vestit-o prin lumina bucuroasă şi fragilă a ochilor săi de viitoare mamă; faţa a cărei frumuseţe a contemplat-o zi de zi, în timp ce Isus creştea, copil, băiat şi tânăr, în casa sa; şi pe care apoi l-a urmat, cu inima sa de discipolă umilă, în timp ce parcurgea cărările misiunii sale, până la cruce şi la înviere. Pentru a face aceasta, şi ea a coborât toate apărările, renunţând la aşteptări, pretenţii şi garanţii, aşa cum ştiu să facă mamele, dedicându-şi viaţa fără rezerve Fiului pe care îl primise prin har, pentru ca la rândul său să-l poată reda lumii.

În maternitatea divină a Mariei, vedem astfel întâlnirea a două realităţi imense, "dezarmate": cea a lui Dumnezeu care renunţă la orice privilegiu al divinităţii sale pentru a se naşte după trup (cf. Fil 2,6-11) şi cea a persoanei care îmbrăţişează cu încredere voinţa sa complet, aducându-i omagiul, într-un act perfect de iubire, celei mai mari puteri a sa: libertatea.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, meditând asupra acestui mister, ne-a invitat să privim la ceea ce au găsit păstorii în Betleem: "Duioşia dezarmantă a Pruncului, sărăcia surprinzătoare în care se află, simplitatea umilă a Mariei şi a lui Iosif" au transformat viaţa lor, făcându-i "mesageri ai mântuirii" (Omilia la Liturghia Preasfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu, a XXXIV-a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie 2001).

El a spus aceasta la sfârşitul Marelui Jubileu din anul 2000, cu cuvinte care ne pot face şi pe noi să ne gândim: "Câte daruri - a afirmat el - câte oportunităţi extraordinare a oferit Marele Jubileu credincioşilor! În experienţa iertării primite şi dăruite, în amintirea martirilor, în ascultarea strigătului săracilor lumii [...] şi noi am întrezărit prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Am atins, ca să spunem aşa, direct iubirea sa care reînnoieşte faţa pământului" (ibid.), şi a încheiat: "Asemenea păstorilor care au venit să-l adore, Cristos le cere credincioşilor, cărora le-a oferit bucuria de a-l întâlni, o disponibilitate curajoasă de a porni din nou la drum pentru a vesti evanghelia sa, veche şi totuşi mereu nouă. Îi trimite să însufleţească istoria şi culturile oamenilor cu mesajul său mântuitor" (ibid.).

Iubiţi fraţi şi surori, în această sărbătoare solemnă, la începutul noului an, apropiindu-ne de încheierea Jubileului Speranţei, să ne apropiem cu credinţă de iesle ca de locul păcii "dezarmate şi dezarmante" prin excelenţă, loc al binecuvântării, unde putem să ne amintim de minunile pe care Domnul le-a săvârşit în istoria mântuirii şi în existenţa noastră, şi apoi să pornim din nou la drum, asemenea martorilor umili din peşteră, "slăvindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu" (Lc 2,20) pentru tot ceea ce am văzut şi auzit. Aceasta să fie angajarea noastră, propunerea noastră pentru lunile care vor urma şi întotdeauna pentru viaţa noastră creştină.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu