© Vatican Media

Omilia Papei Leon al XIV-lea în Ziua de Crăciun (25 decembrie 2025)

Surori şi fraţi preaiubiţi!

"Tresăltaţi, strigaţi de bucurie" (Is 52,9), strigă mesagerul păcii către cei care se află în mijlocul ruinelor unui oraş care trebuie reconstruit în întregime. Chiar dacă sunt prăfuite şi rănite, picioarele sale sunt frumoase - scrie profetul (cf. Is 52,7) - pentru că, pe drumuri lungi şi accidentate, au adus un mesaj plin de bucurie, în care totul renaşte acum. Este o zi nouă! Şi noi suntem părtaşi de această cotitură, în care nimeni încă nu pare să creadă: pacea există şi este deja în mijlocul nostru.

"Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea" (In 14,27). Aşa le-a spus Isus discipolilor, cărora le spălase recent picioarele, mesageri ai păcii care de atunci încolo vor alerga neobosit în întreaga lume pentru a le revela tuturor "puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,12). Astăzi, aşadar, nu suntem numai uimiţi de pacea care este deja aici, ci celebrăm cum ne-a fost dat acest dar. În acel cum, de fapt, străluceşte diferenţa divină care ne face să izbucnim în cântece de bucurie. Astfel, în întreaga lume, Crăciunul este prin excelenţă o sărbătoare a muzicii şi a cântărilor.

Prologul celei de-a patra Evanghelii este, de asemenea, un imn, iar protagonistul său este Cuvântul lui Dumnezeu. "Cuvântul" este un cuvânt care acţionează. Aceasta este o caracteristică a Cuvântului lui Dumnezeu: nu este niciodată fără efect. La o privire mai atentă, multe dintre cuvintele noastre produc şi ele efecte, uneori nedorite. Da, cuvintele acţionează. Dar iată surpriza pe care ne-o prezintă liturgia Crăciunului: Cuvântul lui Dumnezeu apare şi nu ştie să vorbească, vine la noi ca un nou-născut care doar plânge şi scânceşte. "S-a făcut trup" (In 1,14) şi, deşi va creşte şi într-o zi va învăţa limba poporului său, acum vorbeşte numai prezenţa sa simplă, fragilă. "Trupul" este goliciunea radicală căreia în Betleem şi pe Calvar îi lipseşte chiar şi cuvântul; atâtor fraţi şi surori deposedaţi de demnitatea lor şi reduşi la tăcere le lipsesc cuvintele. Trupul uman cere grijă, invocă acceptare şi recunoaştere, caută mâini capabile de duioşie şi minţi dispuse să asculte, doreşte cuvinte bune.

"A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (In 1,11). Acesta este modul paradoxal în care pacea este deja printre noi: darul lui Dumnezeu este convingător, caută primire şi activează dăruirea. Ne surprinde pentru că se expune respingerii, ne încântă pentru că ne smulge din indiferenţă. Este o adevărată putere aceea de a deveni copii ai lui Dumnezeu: o putere care rămâne îngropată atâta timp cât suntem detaşaţi de plânsul copiilor şi de fragilitatea bătrânilor, de tăcerea neputincioasă a victimelor şi de melancolia resemnată a celor care fac răul pe care nu-l vor.

Aşa cum a scris iubitul nostru Papă Francisc, amintindu-ne de bucuria Evangheliei: "Uneori simţim tentaţia de a fi creştini menţinând o distanţă prudentă de rănile Domnului. Însă Isus vrea ca să atingem mizeria umană, ca să atingem trupul suferind al celorlalţi. Aşteaptă ca să renunţăm să căutăm acele adăposturi personale sau comunitare care ne permit să ne menţinem la distanţă de nodul dramei umane, pentru ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existenţa concretă a celorlalţi şi să cunoaştem forţa duioşiei" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 270).

Iubiţi fraţi şi surori, întrucât Cuvântul s-a făcut trup, acum trupul vorbeşte, strigă dorinţa divină de a ne întâlni. Cuvântul şi-a plantat cortul său fragil printre noi. Şi cum să nu ne gândim la corturile din Gaza, expuse de săptămâni întregi la ploaie, la vânt şi la frig, şi la cele ale atâtor alţi refugiaţi şi persoane strămutate de pe fiecare continent, sau la adăposturile improvizate ale miilor de oameni fără adăpost din oraşele noastre? Fragil este trupul populaţiilor lipsite de apărare, încercate de atâtea războaie în desfăşurare sau încheiate lăsând în urmă moloz şi răni deschise. Fragile sunt minţile şi vieţile tinerilor forţaţi să ia armele, care, chiar pe front îşi dau seama de lipsa de sens a ceea ce li se cere şi de minciunile care pătrund în discursurile bombastice ale celor care îi trimit la moarte.

Când fragilitatea celorlalţi ne străpunge inima, când durerea altora ne spulberă certitudinile solide ca stânca, atunci începe deja pacea. Pacea lui Dumnezeu se naşte dintr-un strigăt primit, dintr-un plâns ascultat: se naşte în mijlocul unor ruine care strigă după noi solidarităţi, se naşte din vise şi viziuni care, asemenea profeţiilor, inversează cursul istoriei. Da, toate acestea există, pentru că Isus este Logosul, sensul din care totul a luat formă. "Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există" (In 1,3). Acest mister ne interpelează din ieslele pe care le-am construit, ne deschide ochii către o lume în care Cuvântul încă răsună, "de multe ori şi în felurite moduri" (cf. Evr 1,1), şi încă ne cheamă la convertire.

Desigur, Evanghelia nu ascunde rezistenţa întunericului la lumină; ea descrie drumul Cuvântului lui Dumnezeu ca pe un drum accidentat, presărat cu obstacole. Până în ziua de azi, mesagerii autentici ai păcii urmează Cuvântul pe această cale, care ajunge în cele din urmă la inimi: inimi neliniştite, care adesea îşi doresc chiar lucrul căruia li se opun. Astfel, Crăciunul remotivează o Biserică misionară, propulsând-o pe cărările pe care Cuvântul lui Dumnezeu le-a trasat pentru ea. Nu slujim un cuvânt dominator - acesta răsună deja peste tot - ci o prezenţă care inspiră binele, îi cunoaşte eficacitatea, nu pretinde un monopol asupra lui.

Aceasta este calea misiunii: o cale către celălalt. În Dumnezeu, fiecare cuvânt este un cuvânt rostit, o invitaţie la conversaţie, un cuvânt care nu este niciodată acelaşi. Este reînnoirea pe care Conciliul al II-lea din Vatican a promovat-o şi pe care o vom vedea înflorind numai mergând împreună cu întreaga omenire, fără să ne separăm niciodată de ea. Opusul este lumesc: să ne avem pe noi înşine în centru. Mişcarea Întrupării este un dinamism al conversaţiei. Va fi pace atunci când monologurile noastre se vor întrerupe şi, fecundate de ascultare, vom cădea în genunchi în faţa trupului gol al celorlalţi. În acest lucru, Fecioara Maria este Maica Bisericii, Steaua evanghelizării, Regina păcii. În ea, înţelegem că nimic nu se naşte din demonstraţia de forţă şi totul renaşte din puterea tăcută a vieţii primite.

LEO PP. XIV>

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu