© Vatican Media

Mesajul Sfântului Părinte Leon al XIV-lea
pentru celebrarea
celei de-a 59-a Zile Mondiale a Păcii
(1 ianuarie 2026)

Pacea să fie cu voi toţi.
Spre o pace dezarmată şi dezarmantă

"Pacea să fie cu tine!"

Acest salut străvechi, încă prezent zilnic în multe culturi astăzi, s-a umplut de o nouă vigoare pe buzele lui Isus înviat în seara de Paşte. "Pace vouă" (In 20,19.21) este cuvântul său care nu numai că doreşte, ci realizează o schimbare definitivă în cei care îl primesc şi, prin urmare, în întreaga realitate. Din acest motiv, succesorii apostolilor dau glas în fiecare zi şi în întreaga lume celei mai tăcute revoluţii: "Pacea să fie cu voi!". Încă din seara alegerii mele ca episcop de Roma am vrut să includ salutul meu în această proclamaţie corală. Şi vreau să o reiterez: aceasta este pacea lui Cristos înviat, o pace dezarmată şi o pace dezarmantă, umilă şi perseverentă. Provine de la Dumnezeu, Dumnezeu care ne iubeşte pe toţi necondiţionat[1].

Pacea lui Cristos înviat

Cel care a învins moartea şi a dărâmat zidurile de separare dintre fiinţele umane (cf. Ef 2,14) este Bunul Păstor, care îşi dă viaţa pentru turmă şi care are multe oi dincolo de staulul oilor (cf. In 10,11.16): Cristos, pacea noastră. Prezenţa sa, darul său, victoria sa răsună în perseverenţa multor martori, prin care lucrarea lui Dumnezeu continuă în lume, devenind şi mai perceptibilă şi luminoasă în întunericul timpurilor.

Contrastul dintre întuneric şi lumină, de fapt, nu este numai o imagine biblică pentru a descrie chinul din care se naşte o lume nouă: este o experienţă care ne străbate şi ne şochează în raport cu încercările pe care le întâlnim, în circumstanţele istorice în care trăim. Într-adevăr, a vedea lumina şi a crede în ea este esenţial pentru a evita să ne scufundăm în întuneric. Este vorba de o exigenţă pe care discipolii lui Isus sunt chemaţi să o trăiască într-un mod unic şi privilegiat, dar care în multe feluri îşi poate găsi drumul în inima fiecărei fiinţe umane. Pacea există, vrea să locuiască în noi, are puterea blândă de a ilumina şi a lărgi înţelegerea noastră, rezistă violenţei şi o învinge. Pacea are suflarea eternităţii: în timp ce la rău se strigă "destul", la pacea se şopteşte "pentru totdeauna". Cel Înviat ne-a introdus în acest orizont. Lucrătorii de pace trăiesc în această premoniţie şi, în mijlocul a ceea ce Papa Francisc a numit un "al treilea război mondial pe bucăţi", ei încă rezistă contaminării întunericului precum santinelele în noapte.

Opusul, adică uitarea luminii, este din păcate posibil: pierdem atunci realismul, cedând unei reprezentări parţiale şi distorsionate a lumii, marcată de întuneric şi de frică. Mulţi numesc astăzi naraţiunile lipsite de speranţă, oarbe la frumuseţea celorlalţi, care uită de harul lui Dumnezeu care lucrează întotdeauna în inimile umane, oricât de rănite ar fi de păcat. Sfântul Augustin i-a îndemnat pe creştini să ţeasă o prietenie indisolubilă cu pacea, astfel încât, păzind-o în adâncul spiritului lor, să poată radia căldura ei luminoasă în jurul lor. Adresându-se comunităţii sale, el a scris: "Dacă vrei să-i atragi pe alţii la pace, să o aveţi voi mai întâi; fiţi voi înainte de toate statornici în pace. Pentru a-i inflama pe alţii cu ea, trebuie să aveţi voi, în interior, lumina aprinsă."[2]

Fie că avem darul credinţei, fie că simţim că nu-l avem, iubiţi fraţi şi surori, să ne deschidem către pace! Să o primim şi să o recunoaştem mai degrabă decât să o considerăm îndepărtată şi imposibilă. Înainte de a fi un scop, pacea este o prezenţă şi un drum. Chiar dacă este zădărnicită atât în interiorul, cât şi în exteriorul nostru, ca o mică flacără ameninţată de furtună, să o păstrăm fără a uita numele şi istoriile celor care ne-au mărturisit-o. Este un principiu care conduce şi determină alegerile noastre. Chiar şi în locurile unde rămâne numai moloz şi unde disperarea pare inevitabilă, chiar astăzi îi găsim pe cei care nu au uitat pacea. Aşa cum în seara de Paşte Isus a intrat în locul unde se adunau discipolii, înfricoşaţi şi descurajaţi, tot aşa pacea lui Cristos înviat continuă să treacă prin uşi şi bariere cu vocile şi chipurile martorilor săi. Este darul care ne permite să nu uităm binele, să-l recunoaştem ca fiind victorios, să-l alegem din nou şi împreună.

O pace dezarmată

Cu puţin timp înainte de a fi capturat, într-un moment de intensă încredere, Isus le-a spus celor care erau cu el: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea." Şi a adăugat imediat: "Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27). Tulburarea şi teama ar fi putut fi cu siguranţă legate de violenţa care avea să se abată în curând asupra lui. Mai profund, Evangheliile nu ascund că ceea ce i-a descurajat pe discipoli a fost răspunsul său nonviolent: o cale pe care toţi, Petru în primul rând, au contestat-o, dar pe care Învăţătorul le-a cerut să o urmeze până la sfârşit. Calea lui Isus continuă să fie o sursă de tulburare şi teamă. Şi repetă cu fermitate celor care îl vor apăra: "Pune-ţi sabia în teacă" (In 18,11; cf. Mt 26,52). Pacea lui Isus înviat este dezarmată, pentru că lupta sa a fost dezarmată, în cadrul unor circumstanţe istorice, politice şi sociale specifice. Creştinii trebuie să devină împreună martori profetici ai acestei noutăţi, conştienţi de tragediile la care au fost prea adesea complici. Marea parabolă a judecăţii universale îi invită pe toţi creştinii să acţioneze cu milostivire, conştienţi de acest lucru (cf. Mt 25,31-46). Şi, făcând acest lucru, vor găsi alături de ei fraţi şi surori care, în moduri diferite, au ştiut să asculte durerea altora şi s-au eliberat interior de înşelăciunea violenţei.

Deşi astăzi există multe persoane ale căror inimi sunt pregătite pentru pace, un mare sentiment de neputinţă le cuprinde în faţa cursului tot mai incert al evenimentelor. De fapt, deja Sfântul Augustin a subliniat un anumit paradox: "Nu este greu să posezi pacea. Este, cel mult, mai greu să o lăudăm. Dacă vrem să o lăudăm, avem nevoie de capacităţi care poate ne lipsesc; căutăm ideile potrivite, cântărim frazele. Dacă, în schimb, vrem să o avem, ea este acolo, la îndemâna noastră şi o putem poseda fără niciun efort."[3]

Când tratăm pacea ca pe un ideal îndepărtat, ajungem să nu mai considerăm scandalos faptul că poate fi negată şi că războiul este purtat chiar pentru a realiza pacea. Se pare că ne lipsesc ideile corecte, afirmaţiile bine gândite, capacitatea de a proclama că pacea este aproape. Dacă pacea nu este o realitate trăită şi de protejat şi de cultivat, agresivitatea se răspândeşte în întreaga viaţă familială şi în cea publică. În raportul dintre cetăţeni şi guvernanţi, devine o greşeală să nu ne pregătim în mod adecvat pentru război, să nu reacţionăm la atacuri, să nu răspundem la violenţă. Dincolo de principiul apărării legitime, la nivel politic această logică opusă este aspectul cel mai actual într-o destabilizare globală care devine din ce în ce mai dramatică şi imprevizibilă în fiecare zi. Nu întâmplător, faptul că apelurile repetate pentru creşterea cheltuielilor militare şi deciziile care rezultă sunt prezentate de mulţi guvernanţi cu justificarea pericolului pe care îl reprezintă alţii. De fapt, forţa disuasivă a puterii şi, în special, descurajarea nucleară întrupează iraţionalitatea unui raport între popoare bazat nu pe lege, pe dreptate şi pe încredere, ci pe frică şi pe dominaţia forţei. "Prin urmare – aşa cum a scris Sfântul Ioan al XXIII-lea despre vremea sa –, fiinţele umane trăiesc sub coşmarul unui uragan care s-ar putea dezlănţui în orice moment cu o forţă de neimaginat. Căci armele există; şi dacă este dificil să ne convingem că există persoane capabile să-şi asume responsabilitatea pentru distrugerea şi suferinţa pe care le-ar provoca un război, nu este exclus ca un eveniment imprevizibil şi incontrolabil să poată aprinde scânteia care pune în mişcare maşina de război."[4]

Ei bine, în cursul anului 2024, cheltuielile militare la nivel mondial au crescut cu 9,4% faţă de anul precedent, confirmând tendinţa neîntreruptă de zece ani şi atingând cifra de 2.718 miliarde de dolari, sau 2,5% din PIB-ul mondial[5]. Mai mult, astăzi noile provocări par să primească un răspuns nu numai prin efortul economic enorm pentru reînarmare, ci şi printr-o realiniere a politicilor educaţionale: în loc de o cultură a amintirii, care păstrează conştientizarea dezvoltată în secolul al XX-lea şi nu uită milioanele de victime, se promovează campanii de comunicare şi programe educaţionale, în şcoli şi universităţi, precum şi în mass-media, care răspândesc percepţia ameninţărilor şi transmit o noţiune pur armată de apărare şi de securitate.

Totuşi, "cine iubeşte cu adevărat pacea îi iubeşte şi pe duşmanii păcii"[6]. Astfel, Sfântul Augustin recomanda să nu se distrugă podurile şi să nu se insiste pe registrul reproşului, preferând calea ascultării şi, pe cât posibil, a întâlnirii cu motivaţiile altora. Acum şaizeci de ani, Conciliul al II-lea din Vatican se încheia cu conştientizarea unui dialog urgent între Biserică şi lumea contemporană. În special, constituţia Gaudium et spes a atras atenţia asupra evoluţiei practicii războiului: "Riscul deosebit al războiului de astăzi constă în faptul că le oferă, într-un fel, ocazie acelora care posedă cele mai moderne arme ştiinţifice să săvârşească astfel de nelegiuiri şi, printr-o înlănţuire inexorabilă, poate împinge voinţele oamenilor la cele mai atroce decizii. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată în viitor, episcopii din lumea întreagă, adunaţi laolaltă, îi conjură pe toţi oamenii, şi în mod deosebit pe şefii de state şi pe comandanţii supremi, să cântărească necontenit răspunderea uriaşă pe care o poartă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa întregii omeniri."[7]

Reiterând apelul părinţilor conciliari şi estimând calea dialogului drept cea mai eficientă cale la fiecare nivel, constatăm cum progresele tehnologice ulterioare şi aplicarea inteligenţei artificiale în domeniul militar au radicalizat tragedia conflictelor armate. Se conturează chiar un proces de deresponsabilizare din partea liderilor politici şi militari, din cauza "delegării" crescânde către maşini a deciziilor privind viaţa şi moartea persoanelor umane. Aceasta este o spirală distructivă fără precedent a umanismului juridic şi filozofic pe care se bazează şi prin care se păstrează fiecare civilizaţie. Trebuie să denunţăm enormele concentrări de interese economice şi financiare private care împing statele în această direcţie; dar acest lucru nu este suficient dacă nu promovăm simultan o trezire a conştiinţelor şi a gândirii critice. Enciclica Fratelli tutti îl prezintă pe Sfântul Francisc de Assisi ca exemplu al unei astfel de treziri: "În acea lume plină de turnuri de veghe şi ziduri de apărare, oraşele trăiau războaie sângeroase între familii puternice, în timp ce zonele sărăcite ale periferiilor excluse creşteau. Acolo, Francisc a primit adevărata pace în sine; s-a eliberat de orice dorinţă de a-i domina pe ceilalţi, s-a făcut unul dintre cei mai mici şi a căutat să trăiască în armonie cu toţi."[8] Este o istorie care vrea să continue în noi şi care ne cere să ne unim forţele pentru a contribui la o pace dezarmantă, o pace născută din deschidere şi din umilinţa evanghelică.

O pace dezarmantă

Bunătatea este dezarmantă. Poate acesta este motivul pentru care Dumnezeu s-a făcut prunc. Misterul Întrupării, care atinge cele mai profunde adâncimi în coborârea la iad, începe în sânul unei tinere mame şi se revelează în ieslea din Betleem. "Pace pe pământ", cântă îngerii, anunţând prezenţa unui Dumnezeu fără apărare, prin care omenirea îşi poate descoperi iubirea numai îngrijindu-se de ea (cf. Lc 2,13-14). Nimic nu are puterea să ne schimbe mai mult decât un prunc. Şi poate că tocmai gândul la copiii noştri, la copii şi chiar la cei fragili precum ei, ne străpunge inimile (cf. Fap 2,37). În acest sens, veneratul meu predecesor a scris că "fragilitatea umană are puterea de a ne face mai lucizi în ceea ce priveşte ceea ce durează şi ceea ce trece, ceea ce dă viaţă şi ceea ce ucide. Poate că acesta este motivul pentru care tindem atât de adesea să negăm limitele şi să evităm persoanele fragile şi rănite: ele au puterea de a pune în discuţie direcţia pe care am ales-o, ca indivizi şi ca o comunitate"[9].

Ioan al XXIII-lea a fost primul care a introdus perspectiva unei dezarmări integrale, care poate fi realizată numai printr-o reînnoire a inimii şi a inteligenţei. El a scris în Pacem in terris: "Trebuie recunoscut faptul că încetarea armamentului în scopuri de război, reducerea efectivă a acestuia şi, cu atât mai mult, eliminarea lui sunt imposibile sau aproape imposibile, dacă nu procedăm în acelaşi timp la dezarmarea integrală; adică, dacă nu dezmembrăm şi minţile oamenilor străduindu-ne sincer să dizolvăm psihoza războiului din ei: ceea ce, la rândul său, implică faptul ca criteriul păcii bazat pe echilibrul armamentului să fie înlocuit cu principiul că adevărata pace poate fi construită numai în încredere reciprocă. Credem că este vorba de un obiectiv care poate fi atins. Întrucât este cerut de raţiunea dreaptă, este cel mai dorit şi este de cea mai mare utilitate."[10]

Aceasta este o slujire fundamentală pe care religiile trebuie să o ofere omenirii suferinde, veghind asupra încercării tot mai mari de a transforma în arme chiar şi gândurile şi cuvintele. Marile tradiţii spirituale, precum şi utilizarea corectă a raţiunii, ne permit să trecem dincolo de legăturile de sânge sau etnice, dincolo de acele fraternităţi care recunosc numai pe cei similari şi îi resping pe cei diferiţi. Astăzi vedem că acest lucru nu este o certitudine. Din păcate, face parte tot mai mult din panorama contemporană a trage cuvintele credinţei în lupta politică, a binecuvânta naţionalismul şi a justifica religios violenţa şi lupta armată. Credincioşii trebuie să respingă activ, în primul rând cu viaţa lor, aceste forme de blasfemie care întunecă Sfântul Nume al lui Dumnezeu. De aceea, alături de acţiune, este mai necesar ca oricând să cultivăm rugăciunea, spiritualitatea, dialogul ecumenic şi interreligios drept căi de pace şi limbaje de întâlnire între tradiţii şi culturi. În întreaga lume se speră ca "fiecare comunitate să devină o «casă a păcii», unde se învaţă să se dezamorseze ostilitatea prin dialog, unde se practică dreptatea şi se păstrează iertarea"[11]. Astăzi, mai mult ca oricând, este necesar să se arate că pacea nu este o utopie, printr-o creativitate pastorală atentă şi generativă.

Pe de altă parte, acest lucru nu trebuie să distragă atenţia tuturor de la importanţa dimensiunii politice. Cei chemaţi la responsabilităţi publice în cele mai înalte şi calificate funcţii "ar trebui să examineze cu atenţie problema recompunerii paşnice a relaţiilor dintre comunităţile politice la nivel global: o recompunere întemeiată pe încredere reciprocă, sinceritate în negocieri, fidelitate faţă de angajamentele asumate. Ar trebui să examineze problema până când identifică punctul de la care este posibil să se înceapă drumul spre acorduri loiale, durabile şi rodnice"[12]. Aceasta este calea dezarmantă a diplomaţiei, a medierii şi a dreptului internaţional, din păcate negată de încălcări tot mai frecvente ale acordurilor obţinute cu dificultate, într-un context care ar necesita nu delegitimarea, ci mai degrabă consolidarea instituţiilor supranaţionale.

Astăzi, dreptatea şi demnitatea umană sunt mai expuse ca oricând dezechilibrelor de putere între cei mai puternici. Cum putem trăi într-o perioadă de destabilizare şi conflict, eliberându-ne în acelaşi timp de rău? Trebuie să motivăm şi să susţinem fiecare iniţiativă spirituală, culturală şi politică care menţine vie speranţa, contracarând răspândirea "atitudinilor fataliste, ca şi cum dinamica în acţiune ar fi produsă de forţe anonime şi impersonale şi structuri independente de voinţa umană"[13]. Dacă, într-adevăr, "cea mai bună modalitate de a domina şi de a avansa fără limite este de a semăna lipsa speranţei şi de a inspira o neîncredere constantă, chiar dacă este deghizată prin apărarea anumitor valori"[14], o astfel de strategie trebuie contracarată prin dezvoltarea unor societăţi civile conştiente, a unor forme de asociere responsabilă, a unor experienţe de participare non-violentă, a unor practici de justiţie restauratoare la scară mică şi mare. Leon al XIII-lea a subliniat deja clar acest lucru în enciclica Rerum novarum: "Sentimentul propriei slăbiciuni îl îndeamnă pe om să vrea să unească munca sa cu cea a altora. Scriptura spune: Mai bine este să fie doi împreună decât unul; căci doi au mai mult de câştigat în munca lor. Dacă unul cade, celălalt îl susţine. Vai de cel singur! Dacă el cade, n-are mână să-l ridice (Qoh 4,9-10). Şi în altă parte: fratele ajutat de fratele său este ca o cetate fortificată (Prov 18,19)"[15].

Fie ca acesta să fie un rod al Jubileului Speranţei, care a determinat milioane de fiinţe umane să se redescopere pelerini şi să iniţieze în ei înşişi acea dezarmare a inimii, a minţii şi a vieţii, la care Dumnezeu va răspunde în curând împlinind promisiunile sale: "Va judeca între neamuri şi va decide între multe popoare. Vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul" (Is 2,4-5).

Din Vatican, 8 decembrie 2025

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Binecuvântarea apostolică "Urbi et Orbi" şi primul salut, Loja centrală a Bazilicii "Sfântul Petru" (8 mai 2025).

[2] Augustin de Hipona, Discurs 357, 3.

[3] Ibidem, 1.

[4] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), nr. 60.

[5] Cf. SIPRI Yearbook: Armaments, Disarmament and International Security (2025).

[6] Augustin de Hipona, Discurs 357, 1.

[7] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 80.

[8] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), nr. 4.

[9] Idem, Scrisoare către directorul de la "Il Corriere della Sera" (14 martie 2025).

[10] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), nr. 61.

[11] Discurs adresat episcopilor din Conferinţa Episcopală Italiană (17 iunie 2025).

[12] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963), nr. 63.

[13] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), nr. 42.

[14] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti (3 octombrie 2020), nr. 15.

[15] Leon al XIII-lea, Scrisoarea enciclică Rerum novarum (15 mai 1891), nr. 37.

* * *

Vatican: Prezentarea mesajului Papei Leon al XIV-lea pentru a 59-a Zi Mondială a Păcii, în Sala de Presă a Sfântului Scaun (18 decembrie)