© Facebook: Seminario Mayor San Carlos y San Marcelo

Papa Leon al XIV-lea: Scrisoare adresată Seminarului Mare Arhidiecezan "Sfântul Carol şi Sfântul Marcel" din Trujillo [Peru], cu ocazia celor 400 ani de la fondare

Iubiţi fii,

Anul acesta îi mulţumim Domnului pentru cele patru secole de istorie a Seminarului Mare Arhidiecezan "Sfântul Carol şi Sfântul Marcel" din Trujillo şi ne amintim de nenumăraţii tineri din acea arhidieceză, din diverse jurisdicţii din Peru şi din comunităţi călugăreşti care, în acele săli de clasă şi capele, au căutat să răspundă la glasul lui Cristos, care i-a chemat "să fie cu el şi să fie trimişi să predice" (Mc 3,14). Şi urmele mele fac parte din acea instituţie, unde am slujit ca profesor şi director de studii.

Sarcina sa principală rămâne aceeaşi: să fie cu Domnul, să permită ca el să-i formeze, să-l cunoască şi să-l iubească, pentru a deveni asemenea lui. Din acest motiv, Biserica a înfiinţat seminarii, locuri pentru a păzi această experienţă şi a-i pregăti pe cei care vor fi trimişi să slujească sfântul popor al lui Dumnezeu. Din acest izvor ţâşnesc şi atitudinile pe care doresc să le împărtăşesc cu voi acum, căci ele au fost întotdeauna fundamentul sigur al slujirii preoţilor.

Din acest motiv, înainte de orice altceva, este necesar să-l lăsăm pe Domnul să ne clarifice motivaţiile şi să ne purifice intenţiile (cf. Rom 12,2). Preoţia nu se poate reduce la "a ajunge la hirotonire" ca şi cum ar fi un scop exterior sau o cale uşoară de ieşire din problemele personale. Nu este o evadare din ceea ce nu vrem să înfruntăm, nici un refugiu în faţa dificultăţilor afective, familiale sau sociale; nici nu este o promovare sau o apărare, ci mai degrabă o dăruire totală a propriei existenţe. Numai în libertate este posibil să ne dăruim: legat de interese sau temeri, nimeni nu se dăruieşte complet, căci "este cineva cu adevărat liber atunci când nu este sclav" (Sfântul Augustin, De civitate Dei, XIV, II, 1). Factorul decisiv nu este "a fi hirotonit", ci a fi cu adevărat preoţi.

Când este gândită în termeni lumeşti, slujirea se confundă cu un drept personal, o funcţie distribuibilă; devine o simplă prerogativă sau o funcţie birocratică. În realitate, ea îşi are originea în alegerea Domnului (cf. Mc 3,13), care, cu o predilecţie specială, cheamă anumiţi bărbaţi să participe la slujirea sa mântuitoare, pentru ca aceştia să reproducă în ei chipul său şi să dea mărturie constantă de fidelitate şi de iubire (cf. Liturghierul Roman, Prefaţa I a hirotonirilor). Cei care caută preoţia din motive mărunte au o temelie greşită şi construiesc pe nisip (cf. Mt 7,26-27).

Viaţa în seminar este un drum de reînnoire interioară. Trebuie să-i permitem Domnului să ne cerceteze inima şi să ne dezvăluie clar ce motivează deciziile noastre. Intenţia dreaptă înseamnă să putem spune în fiecare zi, simplu şi sincer: "Doamne, vreau să fiu preotul tău, nu pentru mine, ci pentru poporul tău". Această transparenţă este cultivată prin spovada frecventă, prin direcţiunea spirituală sinceră şi prin ascultarea încrezătoare faţă de cei care însoţesc discernământul. Biserica cere seminarişti cu inimă curată, care îl caută pe Cristos fără duplicitate şi nu sunt prinşi în capcana egoismului sau a vanităţii.

Aceasta necesită un discernământ continuu. Sinceritatea în faţa lui Dumnezeu şi a formatorilor protejează împotriva autojustificării şi ajută la corectarea la timp a ceea ce nu este evanghelic. Un seminarist care învaţă să trăiască în această claritate devine un om matur, liber de ambiţie şi de calcule umane, liber să se dăruiască fără rezerve. În acest fel, hirotonirea va fi confirmarea plină de bucurie a unei vieţi configurate după Cristos încă din seminar şi începutul unui drum autentic.

Inima seminaristului se formează prin comuniunea personală cu Isus. Rugăciunea nu este un exerciţiu accesoriu, prin rugăciune se învaţă să recunoaştem vocea sa şi să ne lăsăm călăuziţi de el. Cine nu se roagă nu-l cunoaşte pe Învăţător; iar cine nu-l cunoaşte nu-l poate iubi cu adevărat sau nu se poate conforma lui. Timpul dedicat rugăciunii este cea mai rodnică investiţie a vieţii, pentru că acolo Domnul modelează sentimentele, purifică dorinţele şi întăreşte vocaţia. Nu poate vorbi despre Dumnezeu cel care vorbeşte puţin cu Dumnezeu! Cristos se lasă găsit într-un mod privilegiat în Sfânta Scriptură. Este necesar să ne apropiem de ea cu reverenţă, cu spirit de credinţă, căutând Prietenul care se revelează în paginile ei.

Acolo, cel care va deveni preot descoperă cum gândeşte Cristos, cum priveşte lumea, cum este mişcat de săraci şi, încetul cu încetul, adoptă aceleaşi criterii şi atitudini ale sale. "Trebuie să privim la Isus, la compasiunea cu care el vede umanitatea noastră rănită, la gratuitatea cu care şi-a oferit viaţa pentru noi pe cruce" (Francisc, Scrisoare către preoţii din dieceza de Roma, 5 august 2023).

Biserica a recunoscut întotdeauna că întâlnirea cu Domnul trebuie să fie înrădăcinată în intelect şi să devină doctrină. Prin urmare, studiul este o cale indispensabilă pentru ca credinţa să devină solidă, raţională şi capabilă să-i lumineze pe ceilalţi. Cei care se pregătesc să devină preoţi nu îşi dedică timp studiilor academice din simplă erudiţie, ci din fidelitate faţă de vocaţia lor. Munca intelectuală, în special cea teologică, este o formă de iubire şi de slujire, necesară misiunii, mereu în deplină comuniune cu Magisteriul. Fără un studiu serios, nu există o adevărată slujire pastorală, deoarece slujirea constă în a-i conduce pe oameni la cunoaşterea şi iubirea lui Cristos şi, în el, la găsirea mântuirii (cf. Pius al XI-lea, Scrisoarea enciclică Ad Catholici Sacerdotii, 44-46). Se spune că un seminarist l-a întrebat pe Sfântul Alberto Hurtado în ce ar trebui să se specializeze, iar sfântul a răspuns: "Specializează-te în Isus Cristos!". Aceasta este direcţia cea mai sigură: să facem din studiu un mijloc de a ne uni mai strâns cu Domnul şi de a-l vesti clar.

Rugăciunea şi căutarea adevărului nu sunt căi paralele, ci un singur drum care duce la Învăţător. Evlavia fără doctrină devine sentimentalism fragil; doctrina fără rugăciune devine sterilă şi rece. Cultivaţi-le pe amândouă cu echilibru şi pasiune, ştiind că numai aşa puteţi vesti autentic ceea ce trăiţi şi puteţi trăi coerent ceea ce vestiţi. Când intelectul se deschide la adevărul revelat şi inima este aprinsă în rugăciune, formarea devine rodnică şi pregăteşte pentru o preoţie solidă şi luminoasă.

Viaţa spirituală şi cea intelectuală sunt indispensabile, dar ambele sunt orientate spre altar, locul unde se construieşte şi se revelează în plinătate identitatea sacerdotală (cf. Sf. Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Sacerdotii Nostri Primordia, II). Acolo, în Sfânta Jertfă, preotul învaţă să-şi ofere viaţa, asemenea lui Cristos pe cruce. Hrănit de Euharistie, el descoperă unitatea dintre slujire şi jertfă (cf. Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Mysterium Fidei, 4) şi înţelege că vocaţia sa constă în a fi ostie împreună cu Cristos (cf. Rom 12,1). Astfel, atunci când crucea este îmbrăţişată ca parte inseparabilă a vieţii, Euharistia încetează să mai fie văzută numai ca un rit şi devine adevăratul centru al existenţei.

Unirea cu Cristos în Jertfa euharistică se prelungeşte în paternitatea sacerdotală, care nu zămisleşte după trup, ci după Duh (cf. 1Cor 4,14-15). A fi tată nu este ceva ce se face, ci este ceva ce se este. Un adevărat tată nu trăieşte pentru sine, ci pentru ai săi: se bucură când copiii săi cresc, suferă când se rătăcesc, aşteaptă când se îndepărtează (cf. 1Tes 2,11-12). La fel preotul poartă în inima sa întregul popor, mijloceşte pentru el, îl însoţeşte în luptele sale şi îl susţine în credinţă (cf. 2Cor 7,4). Paternitatea sacerdotală constă în a reflecta faţa Tatălui, pentru ca oricine îl întâlneşte pe preot să poată percepe iubirea lui Dumnezeu.

O astfel de paternitate se exprimă în acte de dăruire de sine: celibatul ca iubire neîmpărţită faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa, ascultarea ca încredere în voinţa lui Dumnezeu, sărăcia evanghelică drept disponibilitate faţă de toţi (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul Presbyterorum Ordinis, despre slujirea şi viaţa preoţilor, 15-17), precum şi milostivirea şi tăria care însoţesc rănile şi susţin în suferinţă. În aceste calităţi, preotul este recunoscut ca un adevărat tată, capabil să-şi călăuzească fiii spirituali la Cristos cu fermitate şi iubire. Nu există paternitate pe jumătate, nici preoţie pe jumătate.

Voi, candidaţi la preoţie, sunteţi chemaţi să fugiţi de mediocritate în mijlocul unor pericole foarte reale: mondenitatea care dizolvă viziunea supranaturală a realităţii, activismul care epuizează, distragerea digitală care vă fură viaţa interioară, ideologiile care vă îndepărtează de evanghelie şi, nu mai puţin grav, singurătatea celor care încearcă să trăiască fără preoţime şi fără episcopul propriu. Un preot izolat este vulnerabil. Fraternitatea şi comuniunea sacerdotală sunt intrinseci vocaţiei. Biserica are nevoie de păstori sfinţi care se dăruiesc împreună, nu de funcţionari solitari; numai aşa puteţi fi martori credibili ai comuniunii pe care o predicaţi.

Iubiţi fii, în încheiere vreau să vă asigur că aveţi un loc în inima succesorului lui Petru. Seminarul este un dar imens şi solicitant, dar nu sunteţi niciodată singuri pe acest drum. Dumnezeu, sfinţii şi întreaga Biserică merg cu voi şi, în mod deosebit, episcopul vostru şi formatorii voştri, care vă ajută să creşteţi "până când Cristos se va forma în voi" (Gal 4,19). Primiţi îndrumarea şi corectarea de la ei ca gesturi de iubire. Amintiţi-vă şi de înţelepciunea Sfântului Toribio de Mogrovejo, atât de iubit în Trujillo, căruia îi plăcea să spună: "Timpul nu este al nostru; este foarte scurt şi Dumnezeu ne va trage la răspundere strict pentru modul în care l-am folosit" (cf. C. García Irigoyen, Sto. Toribio, Lima 1908, 141). Aşadar, profitaţi de fiecare zi ca de o comoară irepetabilă.

Fie ca Fecioara Maria şi Sfântul Iosif, primii formatori ai Marelui şi Veşnicului Preot, să vă susţină pe toţi în bucuria de a vă şti iubiţi şi chemaţi. Cu aceste sentimente, ca semn de apropiere, împart din inimă implorata binecuvântare apostolică asupra întregii comunităţi a acelui iubit seminar şi familiilor lor.

Vatican, 17 septembrie 2025, comemorarea Sfântului Robert Belarmin, episcop şi învăţător al Bisericii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu