© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie în comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi (Cimitirul Verano, Roma, duminică, 2 noiembrie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am adunat în acest loc pentru a celebra comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, îndeosebi a celor înmormântaţi aici şi, cu o afecţiune specială, a celor dragi ai noştri. În ziua morţii ei ne-au părăsit, dar îi purtăm mereu cu noi în amintirea inimii. Şi în fiecare zi, în tot ceea ce trăim, această amintire este vie. Adesea există ceva care ne trimite la ei, imagini care ne amintesc de ceea ce am trăit împreună cu ei. Atâtea locuri, chiar şi miresmele caselor noastre, ne vorbesc despre cei pe care i-am iubit şi care nu mai sunt printre noi şi menţin aprinsă amintirea lor.

Astăzi, însă, nu suntem aici numai pentru a-i comemora pe cei care au trecut din această lume. Credinţa creştină, întemeiată pe Paştele lui Cristos, ne ajută de fapt să trăim comemorarea nu numai ca o amintire a trecutului, ci şi, şi mai ales, ca o speranţă viitoare. Nu este atât o întoarcere, cât mai degrabă o privire înainte, spre destinaţia drumului nostru, spre portul sigur pe care Dumnezeu ni l-a promis, spre sărbătoarea fără sfârşit care ne aşteaptă. Acolo, în jurul Domnului Înviat şi al celor dragi ai noştri, vom savura bucuria ospăţului veşnic: "În ziua aceea - am ascultat în lectura din profetul Isaia - Domnul Sabaot va face un ospăţ pentru toate popoarele pe muntele acesta, un ospăţ cu mâncăruri grase. [...] Va înlătura moartea pentru totdeauna" (Is 25,6.8).

Această "speranţă viitoare" animă amintirea noastră şi rugăciunile în această zi. Nu este o iluzie care foloseşte la alinarea durerii datorită despărţirii de persoanele iubite, nici nu este un simplu optimism uman. Este speranţa întemeiată pe învierea lui Isus, care a învins moartea şi ne-a deschis şi nouă trecerea către plinătatea vieţii. El - aşa cum am amintit într-o cateheză recentă - este "punctul de sosire al călătoriei noastre. Fără iubirea sa, călătoria vieţii ar deveni o rătăcire fără destinaţie, o tragică eroare cu o destinaţie ratată. [...] Cel Înviat garantează sosirea, ne conduce acasă, unde suntem aşteptaţi, iubiţi, mântuiţi" (Audienţa generală, 15 octombrie 2025).

Şi această destinaţie finală, ospăţul în jurul căruia Domnul ne va aduna, va fi o întâlnire a iubirii. Dumnezeu ne-a creat din iubire; în iubirea Fiului său ne mântuieşte din moarte; în bucuria iubirii cu el şi cu cei dragi ai noştri, vrea să trăim veşnic. Tocmai din acest motiv, noi mergem spre ţintă şi o anticipăm, într-o legătură de neînvins cu cei care ne-au precedat, numai atunci când trăim în iubire şi practicăm iubirea unii faţă de alţii, îndeosebi faţă de cei mai fragili şi mai săraci. De fapt, Isus ne invită cu aceste cuvinte: "Am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine" (Mt 25,35-36).

Caritatea învinge moartea. În caritate, Dumnezeu ne va aduna împreună cu cei dragi ai noştri. Şi, dacă umblăm în caritate, viaţa noastră devine o rugăciune care se înalţă şi ne uneşte cu cei răposaţi, ne apropie de ei, în aşteptarea reîntâlnirii cu ei în bucuria veşniciei.

Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce durerea absenţei celor care nu mai sunt printre noi rămâne întipărită în inima noastră, să ne încredinţăm speranţei care nu înşeală (Rom 5,5); să privim spre Cristos Înviat şi să ne gândim la dragii noştri răposaţi ca şi cum ar fi învăluiţi de lumina sa; să lăsăm să răsune în noi promisiunea de viaţă veşnică pe care Domnul ne-o adresează. El va elimina moartea pentru totdeauna. El a învins-o pentru totdeauna deschizând o trecere către viaţa veşnică - adică făcând Paştele - în tunelul morţii, pentru ca, uniţi cu el, să putem intra şi să trecem prin el şi noi.

El ne aşteaptă şi, atunci când îl vom întâlni, la sfârşitul acestei vieţi pământeşti, ne vom bucura împreună cu el şi cu cei dragi ai noştri care ne-au precedat. Această promisiune să ne susţină, să şteargă lacrimile noastre, să îndrepte privirea noastră înainte, spre acea speranţă viitoare care nu dispare niciodată.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu