Toţi sfinţii. © ACI Stampa

Procesul din cadrul Bisericii pentru proclamarea unui sfânt

Ultima etapă a călătoriei noastre în descoperirea sfinţeniei. Astăzi analizăm în detaliu procesul de beatificare şi canonizare.

Cum se desfăşoară procesul din cadrul Bisericii pentru proclamarea unui bărbat sau a unei femei ca fericit/fericită sau sfânt? În termeni tehnici, acest proces se numeşte oficial "procesul de beatificare şi canonizare". Acest proces se referă la un credincios catolic care, în viaţă, la moarte şi după moarte, s-a bucurat de o reputaţie de sfinţenie sau martiriu sau de jertfa vieţii sale. Vorbim despre o realizare reală în cadrul Bisericii, reglementată de norme canonice foarte precise. Cele mai recente norme, cele urmate astăzi, sunt cuprinse în Constituţia apostolică "Divinus Perfectionis Magister", promulgată de Sfântul Ioan Paul al II-lea la 25 ianuarie 1983. Această constituţie a fost recent "actualizată" prin Motu Proprio al Papei Francisc, "Maiorem hac dilectionem", din 2017.

Să încercăm, aşadar, să înţelegem diferitele etape ale procesului. În primul rând, trebuie să existe o aşa-numită "faimă de sfinţenie" a persoanei, adică opinia comună a oamenilor că viaţa sa a fost una integră, bogată în virtuţi creştine. Această faimă trebuie să dăinuie în timp şi poate chiar să crească. Toate persoanele care l-au cunoscut pe "candidatul" în cauză sunt apoi intervievate pentru a instrui procesul care ar trebui să conducă persoana respectivă să devină - în primul rând - Slujitor al lui Dumnezeu, apoi Venerabil, apoi Fericit. Se examinează următoarele: exemplaritatea vieţii sale, influenţa sa pozitivă, rodnicia sa apostolică şi moartea sa edificatoare.

Un credincios catolic pentru care a fost iniţiată cauza de beatificare şi canonizare este definit ca "Slujitor al lui Dumnezeu". Postulatorul (adică persoana care pledează cauza), care este numit special, colectează documente şi mărturii care pot ajuta la reconstituirea vieţii şi sfinţeniei candidatului. Acest lucru marchează începutul primei faze: deschiderea oficială a unei anchete în dioceza de referinţă (unde a trăit sau a murit candidatul la sfinţenie sau, în orice caz, unde a lucrat). În această fază, postulatorul va încerca să concentreze atenţia asupra eroismului virtuţilor: acestea sunt cele care determină cel mai mult procesul legal. Aceasta ar putea fi definită ca o fază preliminară. Numai dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru introducerea unui proces, episcopul va putea introduce cauza. Cu excepţia cazului în care se acordă o dispensă papală specială, procesul de beatificare nu poate începe decât după ce au trecut cel puţin cinci ani de la moartea candidatului. În acest caz, odată ce episcopul a dat "undă verde", el va numi un tribunal compus din: delegatul său, un promotor al justiţiei (la nivelul dicasterului va fi apoi promotorul credinţei) şi un notar actuar. O comisie istorică specială examinează toate documentele prezentate. Apoi, există teologii cenzori care trebuie să evalueze scrierile în sine. Toate aceste informaţii sunt colectate şi apoi sigilate în cadrul unei sesiuni de închidere prezidate de episcop.

Abia după faza diecezană începe aşa-numita "fază romană": toate materialele colectate sunt prezentate Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor care, graţie unui relator numit, va îndruma postulatorul în pregătirea "Positio", volumul care cuprinde biografia candidatului şi "dovezile" sfinţeniei. Acest text este apoi transmis consultanţilor teologici ai dicasterului şi, în cazul unei "cauze istorice" (una care se referă la un candidat care a trăit cu mult timp în urmă şi pentru care nu există martori oculari), şi unei comisii de consultanţi istorici. Dacă aceste voturi sunt favorabile (cel puţin cu o majoritate calificată), "Positio" va fi supusă unei noi judecăţi de către episcopii şi cardinalii care sunt membri ai dicasterului. În acest caz, dacă papa consideră oportun, el poate promulga decretul privind eroismul virtuţilor, martiriul Slujitorului lui Dumnezeu sau jertfa vieţii sale. Candidatul devine atunci "Venerabil".

Al doilea pas este cel al beatificării. Dacă candidatul este declarat "martir", el sau ea va deveni imediat Fericit, fără a fi nevoie de un miracol dovedit. De fapt, pentru a fi declarat Fericit, este necesar un miracol datorat mijlocirii sale: acesta este de obicei o vindecare considerată inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific, judecată de o Comisie Medicală convocată de Dicasterul pentru Cauzele Sfinţilor şi compusă din specialişti, atât credincioşi, cât şi necredincioşi. După comisie, miracolul trebuie examinat de episcopii şi cardinalii care sunt membri ai Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor. În acest caz, papa poate autoriza decretul de a-l declara fericit pe acel venerabil. Ultimul pas este canonizarea. În acest caz, trebuie să se producă un alt miracol prin mijlocirea sa după ce a fost proclamat fericit.

În istoria Bisericii, trebuie reamintit că există şi o altă modalitate de a fi proclamat sfânt: procesul de "echivalenţă". Papa poate, de exemplu, să aprobe un cult de lungă durată al unei anumite persoane care este considerată sfântă.

(Antonio Tarallo, ACI Stampa, 1 noiembrie 2025)

Traducere de Ovidiu Bişog