© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie şi hirotonire episcopală (Duminica a XXX-a de peste an, 26 octombrie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi, Biserica din Roma se bucură împreună cu Biserica universală, exultând pentru darul unui nou episcop: Mons. Mirosław Stanisław Wachowski, fiu al pământului Poloniei, arhiepiscop titular ales de Villamagna di Proconsolare şi nunţiu apostolic la iubitul popor din Irak.

Mottoul pe care l-a ales - Gloria Deo Pax Hominibus - răsună ca un ecou al colindului de Crăciun al îngerilor din Betleem: "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor de care el îi iubeşte" (Lc 2,14). Este programul unei vieţi: a căuta mereu ca gloria lui Dumnezeu să strălucească în pacea dintre oameni. Acesta este sensul profund al fiecărei vocaţii creştine şi, în mod deosebit, al vocaţiei episcopale: a face vizibilă, cu propria viaţă, lauda lui Dumnezeu şi dorinţa sa de a împăca lumea cu sine (cf. 2Cor 5,19).

Cuvântul lui Dumnezeu tocmai proclamat ne oferă câteva caracteristici esenţiale ale slujirii episcopale. Evanghelia (Lc 18,9-14) ne arată doi oameni care se roagă în templu: un fariseu şi un vameş. Primul se prezintă cu siguranţă, enumerând faptele sale; al doilea rămâne în spate, neîndrăznind să ridice privirea şi încredinţează totul unei singure invocaţii: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul" (v. 13). Isus spune că, în realitate, el, vameşul, este cel care primeşte harul şi mântuirea lui Dumnezeu, pentru că "oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (v. 14).

Rugăciunea săracului străbate norii, ne aminteşte Ben Sirah: Dumnezeu ascultă rugăciunea celui care se încredinţează total lui (cf. Sir 35,15-22).

Aceasta este prima lecţie pentru fiecare episcop: umilinţa. Nu umilinţa cuvintelor, ci aceea care locuieşte în inima celui care ştie că este slujitor, nu stăpân; păstor, nu proprietar al turmei.

Mă mişcă gândul la rugăciunea umilă care, în Mesopotamia, se înalţă ca fumul de tămâie de secole: vameşul din Evanghelie are chipul atâtor credincioşi orientali care, în tăcere, continuă să spună: "O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul". Rugăciunea lor nu încetează niciodată, iar astăzi Biserica universală se alătură acelui cor de încredere care străbate norii şi atinge inima lui Dumnezeu.

Dragă Monseniore Mirosław, tu vii dintr-un ţinut de lacuri şi păduri. În acele peisaje, unde tăcerea este învăţător, ai învăţat să contempli; între zăpadă şi soare, ai învăţat sobrietatea şi forţa; într-o familie de ţărani, fidelitatea faţă de pământ şi faţă de muncă. Dimineaţa care începe devreme te-a învăţat disciplina inimii, iar iubirea pentru natură te-a făcut să descoperi frumuseţea Creatorului.

Aceste rădăcini nu sunt numai o amintire de păstrat, ci o şcoală permanentă. Din contactul cu pământul ai învăţat că rodnicia vine din aşteptare şi din fidelitate: două cuvinte care definesc şi slujirea episcopală. Episcopul este chemat să semene cu răbdare, să cultive cu respect, să aştepte cu speranţă. Este păzitor, nu proprietar; om al rugăciunii, nu al posesiunii. Domnul îţi încredinţează o misiune pentru ca tu să o îngrijeşti cu aceeaşi dăruire cu care un agricultor îşi îngrijeşte ogorul: în fiecare zi, cu perseverenţă, cu credinţă.

În acelaşi timp, l-am ascultat pe Apostolul Paul care, privind în urmă la propria viaţă, spune: "Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa" (2Tim 4,7). Forţa sa nu se naşte din orgoliu, ci din recunoştinţă, pentru că Domnul l-a susţinut în osteneli şi în încercări.

Tot aşa, şi tu, dragă frate, care ai parcurs un drum de slujire adusă Bisericii în reprezentanţele pontificale din Senegal şi din Polonia natală, la organizaţiile internaţionale din Viena şi în Secretariatul de Stat, ca responsabil cu procesul-verbal şi subsecretar pentru raporturile cu statele, ai trăit diplomaţia ca ascultare de adevărul evangheliei, cu discreţie şi competenţă, cu respect şi dăruire, şi pentru aceasta îţi sunt recunoscător. Acum Domnul cere ca acest dar să devină paternitate pastorală: să fii părinte, păstor şi martor al speranţei într-o ţară marcată de durere şi de dorinţa de renaştere. Eşti chemat să duci lupta cea bună a credinţei, nu împotriva altora, ci împotriva ispitei de a obosi, de a te închide, de a măsura rezultatele, bazându-te pe fidelitatea care este trăsătura ta distinctivă: fidelitatea celui care nu se caută pe sine, ci slujeşte cu profesionalism, cu respect, cu o competenţă care luminează şi nu se laudă.

Sfântul Paul al VI-lea, în scrisoarea apostolică Sollicitudo omnium Ecclesiarum, aminteşte că reprezentantul pontifical este un semn al grijii succesorului lui Petru pentru toate Bisericile. El este trimis pentru a întări legăturile de comuniune, pentru a promova dialogul cu autorităţile civile, pentru a proteja libertatea Bisericii şi pentru a promova binele popoarelor. Nunţiul apostolic nu este un diplomat oarecare: el este chipul unei Biserici care însoţeşte, consolează şi construieşte punţi. Sarcina sa nu este de a apăra interese partizane, ci de a sluji comuniunea.

În Irak, ţara misiunii tale, această slujire capătă o semnificaţie specială. Acolo, Biserica Catolică, în deplină comuniune cu episcopul de Roma, trăieşte în diferite tradiţii: Biserica Caldeeană, cu patriarhul de Babilonia a caldeenilor şi limba aramaică a liturgiei; bisericile siro-catolică, armeano-catolică, greco-catolică şi latină. Este un mozaic de rituri şi de culturi, de istorie şi de credinţă, care cere să fie primit şi protejat în caritate.

Prezenţa creştină în Mesopotamia este străveche: conform tradiţiei, sfântul apostol Toma, după distrugerea Templului din Ierusalim, a fost cel care a dus evanghelia în acea ţară; iar discipolii săi, Addai şi Mari, au fost cei care au fondat primele comunităţi. În acea regiune, se roagă în limba vorbită de Isus: aramaica. Această rădăcină apostolică este semnul unei continuităţi pe care violenţa, manifestată cu ferocitate în ultimele decenii, nu a putut să o stingă. De fapt, rămân vocile celor care au fost privaţi de viaţă în mod brutal în acele ţinuturi. Ei se roagă astăzi pentru tine, pentru Irak, pentru pacea din lume.

Apoi, pentru prima dată în istorie, un pontif a vizitat Irakul. În martie 2021, Papa Francisc a ajuns acolo ca pelerin al fraternităţii. În acel ţinut, unde Abraham, părintele nostru în credinţă, a auzit chemarea lui Dumnezeu, predecesorul meu a amintit că "Dumnezeu, care a creat fiinţele umane egale în demnitate şi în drepturi, ne cheamă să răspândim iubire, bunăvoinţă, armonie. Şi în Irak, Biserica catolică doreşte să fie prietenă cu toţi şi, prin dialog, să colaboreze în mod constructiv cu celelalte religii pentru cauza păcii" (Francisc, Discurs adresat autorităţilor, societăţii civile şi corpului diplomatic, 5 martie 2021).

Astăzi tu eşti chemat să continui acel drum: să protejezi vlăstarele speranţei, să încurajezi convieţuirea paşnică, să arăţi că diplomaţia Sfântului Scaun se naşte din evanghelie şi se hrăneşte din rugăciune.

Dragă Monseniore Mirosław, fii mereu om al comuniunii şi al tăcerii, al ascultării şi al dialogului. Poartă în cuvântul tău blândeţea care edifică şi în privirea ta pacea care consolează. În Irak, poporul te va recunoaşte nu după ceea ce spui, ci după cum iubeşti.

Încredinţăm misiunea ta Mariei, Regina Păcii, sfinţilor Toma, Addai şi Mari şi numeroşilor martori ai credinţei din Irak. Fie ca ei să te însoţească şi să fie lumină pe drumul tău.

Şi astfel, în timp ce Biserica, în rugăciune, te primeşte în Colegiul Episcopilor, să ne rugăm împreună: ca gloria lui Dumnezeu să lumineze drumul tău şi ca pacea lui Cristos să locuiască oriunde tu vei pune pasul tău. Gloria Deo, Pax Hominibus. Amin.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu