© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la Jubileul Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim (23 octombrie 2025)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi!

Eminenţe, Excelenţe,

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Este frumos, în acest An Jubiliar, să vă întâlnesc pe toţi, cavaleri şi dame din Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Aţi venit la Roma din diferite părţi ale lumii, iar acest lucru ne aminteşte că practica pelerinajului se află la originea istoriei voastre. V-aţi născut, de fapt, pentru a păzi sfântul mormânt, pentru a vă îngriji de pelerini şi pentru a sprijini Biserica din Ierusalim. Faceţi acest lucru şi astăzi, cu umilinţa, dăruirea şi spiritul de sacrificiu care caracterizează Ordinele cavalereşti, în special cu "o mărturie constantă de credinţă şi solidaritate faţă de creştinii care locuiesc în Locurile Sfinte" (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la Jubileul Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim, 2 martie 2000).

În acest sens, mă gândesc la ajutorul remarcabil pe care îl oferiţi, discret şi fără publicitate, comunităţilor din Ţara Sfântă, susţinând Patriarhia Latină de Ierusalim în diversele sale activităţi: Seminarul, şcolile, operele caritabile şi de ajutorare, proiectele umanitare şi educaţionale, Universitatea, ajutorul acordat Bisericilor, cu intervenţii speciale în momentele de cea mai mare criză, aşa cum s-a întâmplat în timpul pandemiei de Covid şi în zilele tragice ale războiului.

Prin toate acestea voi arătaţi că a îngriji mormântul lui Cristos nu înseamnă doar a păstra un patrimoniu istorico-arheologic sau artistic, oricât de important ar fi, ci a susţine o Biserică făcută din pietre vii (cf. 1Pt 2,4-5), care s-a născut în jurul său şi continuă să trăiască şi astăzi, ca semn autentic al speranţei pascale.

De aceea, în Jubileul Speranţei, aş vrea să privesc împreună cu voi, pentru o clipă, tocmai la această speranţă, subliniind trei dintre dimensiunile sale.

Prima este cea a aşteptării încrezătoare (cf. Francisc, Bula Spes non confundit, 4). Oprirea la mormântul Domnului înseamnă a reînnoi propria credinţă în Dumnezeul care îşi ţine promisiunile, a cărui putere nicio forţă umană nu o poate învinge. Într-o lume în care prepotenţa şi violenţa par să învingă caritatea, sunteţi chemaţi să mărturisiţi că viaţa învinge moartea, că iubirea învinge ura, că iertarea învinge răzbunarea şi că milostivirea şi harul înving păcatul. Fie ca "prezenţa" voastră la Locurile Sfinte să fie înainte de toate o "prezenţă de credinţă" care să-i ajute pe bărbaţii şi femeile timpului nostru să stea cu inima la mormântul lui Cristos, unde durerea îşi găseşte răspuns în încredere şi unde, pentru cei care ştiu să asculte, continuă să răsune mesajul: "Nu vă temeţi! Ştiu că îl căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat [...], precum a spus" (Mt 28,6). Şi veţi putea face aceasta hrănind inima cu o viaţă sacramentală intensă, cu ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, cu rugăciunea personală şi liturgică, cu formarea spirituală, atât de atent îngrijită în ordin.

A doua dimensiune a speranţei asupra căreia aş vrea să mă concentrez putem s-o vedem întrupată în icoana femeilor care se îndreaptă spre mormânt pentru a unge trupul lui Isus (cf. Mc 16,1-2). Este chipul slujirii, pentru care nici măcar moartea Învăţătorului nu le împiedică pe Maria Magdalena, pe Maria, mama lui Iacob, şi pe Salome să aibă grijă de el. V-am exprimat deja recunoştinţa mea pentru marele bine pe care îl faceţi, continuând străvechea tradiţie de asistenţă care vă caracterizează. În câte ocazii, datorită muncii voastre, se redeschide o licărire de lumină pentru persoane, familii, comunităţi întregi care riscă să fie copleşite de tragedii teribile, la orice nivel, în special în locurile în care a trăit Isus. Caritatea voastră îi susţine, percepând în nevoile lor acele "semne ale timpurilor" pe care Papa Francisc ne-a invitat să ni le însuşim pentru a le transforma în "semne de speranţă" (cf. Spes non confudit, 8).

Există însă o a treia dimensiune a speranţei la care vreau să mă refer: aceea care ne conduce să privim spre destinaţie. Imaginea pe care o putem aminti este aceea a lui Petru şi Ioan care aleargă spre mormânt (cf. In 20,4-10). În dimineaţa de Paşte, după ce le-au ascultat pe femei, au pornit imediat, în grabă, într-o cursă care îi va duce, lângă mormântul gol, să-şi reînnoiască credinţa în Cristos în lumina Învierii. Sfântul Paul foloseşte aceeaşi imagine când vorbeşte despre viaţa sa ca despre o cursă pe stadion, nu fără scop, ci îndreaptă spre întâlnirea cu Domnul (cf. 1Cor 9,24-27). Este ceea ce exprimă gestul pelerinajului, ca simbol al căutării sensului ultim al vieţii (cf. Spes non confundit, 5). Şi voi l-aţi făcut, iar eu vă invit să vă trăiţi prezenţa voastră aici nu ca pe un punct de sosire, ci ca pe o etapă de la care să porniţi din nou spre singura destinaţie adevărată şi definitivă: cea a comuniunii depline şi veşnice cu Dumnezeu în paradis. Faceţi din aceasta şi o mărturie pentru fraţii şi surorile pe care îi întâlniţi: o invitaţie de a trăi lucrurile acestei lumi cu libertatea şi bucuria celor care ştiu că sunt pe cale spre orizontul infinit al veşniciei.

Preaiubiţilor, astăzi Biserica vă încredinţează din nou sarcina de a fi păzitori ai mormântului lui Cristos. Fiţi aşa, în încrederea aşteptării, în zelul carităţii, în elanul bucuros al speranţei. Aşa cum spunea Sfântul Augustin creştinilor din timpul său: "Înaintează, înaintează în bine [...]. Nu te abate de la cale, nu te uita înapoi, nu te opri!" (Sermo 256,3). Vă binecuvântez din inimă şi mă rog pentru voi toţi. Vă mulţumesc.

Să ne rugăm împreună. [Recitarea rugăciunii Tatăl Nostru]

Binecuvântarea

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu