© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Jubileul Lumii Misionare şi Jubileul Migranţilor (Duminica a XXVII-a de peste an, 5 octombrie 2025)

Iubiţi fraţi şi surori,

Astăzi celebrăm Jubileul Lumii Misionare şi al Migranţilor. Este o frumoasă ocazie pentru a reaprinde în noi conştiinţa vocaţiei misionare, care se naşte din dorinţa de a duce tuturor bucuria şi mângâierea evangheliei, în special celor care trăiesc o istorie dificilă şi rănită. Mă gândesc îndeosebi la fraţii migranţi, care au fost nevoiţi să-şi abandoneze patria, lăsându-i adesea în urmă pe cei dragi ai lor, trecând prin nopţi de frică şi de singurătate, trăind pe propria piele discriminarea şi violenţa.

Suntem aici pentru că, la mormântul Apostolului Petru, fiecare dintre noi trebuie să poată spune cu bucurie: întreaga Biserică este misionară şi este urgent - aşa cum a afirmat Papa Francisc - ca ea "să iasă şi să vestească evanghelia tuturor, în orice loc, în orice ocazie, fără ezitare, fără reticenţe şi fără frică" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 23).

Duhul ne trimite să continuăm lucrarea lui Cristos în periferiile lumii, uneori marcate de război, de nedreptate şi de suferinţă. În faţa acestor scenarii întunecate, reapare strigătul care a fost înălţat către Dumnezeu de atâtea ori de-a lungul istoriei: De ce, Doamne, nu intervii? De ce pari absent? Acest strigăt de durere este o formă de rugăciune care străbate întreaga Scriptură şi în această dimineaţă l-am ascultat de la profetul Habacuc: "Până când voi striga la tine [...] şi tu nu mântuieşti? De ce mă faci să văd nelegiuire şi tu doar priveşti?" (Hab 1,2-3).

Papa Benedict al XVI-lea, care abordase aceste întrebări în timpul vizitei sale istorice la Auschwitz, a revenit asupra temei într-o cateheză, afirmând: "Dumnezeu tace şi această tăcere sfâşie sufletul persoanei care se roagă, care cheamă neîncetat, dar nu găseşte răspuns. [...] Dumnezeu pare atât de departe, atât de uituc, atât de absent" (Cateheză, 14 septembrie 2011).

Răspunsul Domnului, însă, ne deschide la speranţă. Dacă profetul denunţă forţa inevitabilă a răului care pare să triumfe, Domnul, la rândul său, anunţă că toate acestea vor avea un sfârşit, un termen limită, pentru că mântuirea va veni şi nu va întârzia: "Iată, el s-a îngâmfat şi sufletul lui nu este drept în el. Dar cel drept va trăi prin credinţa lui" (Hab 2,4).

Există, aşadar, o viaţă, o nouă posibilitate de viaţă şi de mântuire care provine din credinţă, pentru că ea nu numai că ne ajută să rezistăm răului perseverând în bine, ci ne transformă existenţa atât de mult, încât o face un instrument de mântuire pe care Dumnezeu vrea să o realizeze şi astăzi în lume. Şi, aşa cum ne spune Isus în Evanghelie, este vorba de o forţă blândă: credinţa nu se impune cu mijloacele puterii şi în moduri extraordinare; este suficientă cât un grăunte de muştar pentru a face lucruri inimaginabile (cf. Lc 17,6), pentru că poartă în sine forţa iubirii lui Dumnezeu care deschide căi de mântuire.

Este o mântuire care se realizează atunci când ne angajăm personal şi ne îngrijim de suferinţa aproapelui nostru, cu compasiunea evangheliei; este o mântuire care se desfăşoară, în tăcere şi aparent ineficient, în gesturile şi în cuvintele noastre zilnice, care devin exact ca mica sămânţă despre care vorbeşte Isus; este o mântuire care creşte lent atunci când ne facem "slujitori inutili", adică atunci când ne punem în slujba evangheliei şi a fraţilor fără a căuta propriile interese, ci pur şi simplu pentru a duce iubirea Domnului în lume.

Cu această încredere, suntem chemaţi să reînnoim în noi focul vocaţiei misionare. După cum a afirmat Sfântul Paul al VI-lea: "Ne revine nouă să proclamăm evanghelia în această perioadă extraordinară a istoriei umane, un timp cu adevărat fără precedent, în care culmi fără precedent ale progresului la care nu s-a ajuns niciodată sunt însoţite de profunzimi la fel de fără precedent ale nedumeririi şi disperării" (Mesaj pentru Ziua Misionară Mondială, 25 iunie 1971).

Fraţilor şi surorilor, astăzi se deschide o nouă epocă misionară în istoria Bisericii.

Dacă mult timp am asociat misiunea cu "plecarea", cu mersul în ţări îndepărtate care nu cunoscuseră evanghelia sau se aflau în situaţii de sărăcie, astăzi frontierele misiunii nu mai sunt cele geografice, pentru că sărăcia, suferinţa şi dorinţa unei speranţe mai mari sunt cele care ajung la noi. Istoria atâtor fraţi migranţi ai noştri mărturisesc acest lucru: drama fugii lor de violenţă, suferinţa care îi însoţeşte, frica de a nu reuşi, riscul unor traversări maritime periculoase, strigătul lor de durere şi de disperare: fraţilor şi surorilor, acele bărci care speră să vadă un port sigur în care să se oprească şi acei ochi plini de angoasă şi speranţă care caută un pământ ferm pentru a debarca, nu pot şi nu trebuie să întâlnească răceala indiferenţei sau stigmatul discriminării!

Nu este vorba atât de "a pleca", cât de "a rămâne" pentru a-l vesti pe Cristos prin primire, compasiune şi solidaritate: a rămâne fără a ne refugia în confortul individualismului nostru, a rămâne pentru a-i privi în faţă pe cei care sosesc din ţări îndepărtate şi martirizate, a rămâne pentru a le deschide braţele şi inimile, a-i primi ca fraţi, a fi o prezenţă de mângâiere şi speranţă pentru ei.

Sunt mulţi misionarele, misionarii, dar şi credincioşii şi persoanele de bunăvoinţă, care lucrează în slujba migranţilor şi pentru a promova o nouă cultură a fraternităţii pe tema migraţiei, dincolo de stereotipuri şi prejudecăţi. Dar această preţioasă slujire ne provoacă pe fiecare dintre noi, în măsura posibilităţilor noastre: acesta este momentul - aşa cum a afirmat Papa Francisc - să ne stabilim cu toţii într-o "stare permanentă de misiune" (Evangelii gaudium, 25).

Toate acestea cer cel puţin două mari angajări misionare: cooperarea misionară şi vocaţia misionară.

Înainte de toate, vă cer să promovaţi o cooperare misionară reînnoită între Biserici. În comunităţile cu o tradiţie creştină străveche, precum cele din Occident, prezenţa atâtor fraţi şi surori din sudul lumii trebuie valorificată ca o oportunitate pentru un schimb care să reînnoiască faţa Bisericii şi să inspire un creştinism mai deschis, mai viu şi mai dinamic. În acelaşi timp, fiecare misionar care porneşte spre alte ţări este chemat să locuiască cu respect sacru în culturile pe care le întâlneşte, îndreptând spre bine tot ceea ce găseşte bun şi nobil şi ducând acolo profeţia evangheliei.

Aş vrea apoi să amintesc frumuseţea şi importanţa vocaţiilor misionare. Mă adresez îndeosebi Bisericii europene: astăzi este nevoie de un nou elan misionar, de laici, călugări şi preoţi care să-şi ofere slujirea lor în ţările de misiune, de noi propuneri şi experienţe vocaţionale capabile să trezească această dorinţă, în special în tineri.

Preaiubiţilor, transmit cu afect binecuvântarea mea clerului local al Bisericilor particulare, misionarilor şi misionarelor şi celor aflaţi în discernământ vocaţional. Migranţilor le spun: sunteţi întotdeauna bineveniţi! Mările şi deşerturile pe care le-aţi traversat sunt, în Scriptură, "locuri ale mântuirii", unde Dumnezeu s-a făcut prezent pentru a salva poporul său. Vă urez să găsiţi acest chip al lui Dumnezeu în misionarele şi în misionarii pe care îi veţi întâlni!

Vă încredinţez pe toţi mijlocirii Mariei, prima misionară a Fiului său, care a mers în grabă spre munţii Iudeii, purtându-l pe Isus în sânul său şi punându-se în slujba Elisabetei. Fie ca ea să ne susţină, pentru ca fiecare dintre noi să devină colaborator al Împărăţiei lui Cristos, Împărăţie a iubirii, a dreptăţii şi a păcii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu