© Vatican Media

Teme augustiniene în Leon al XIV-lea

Centralitatea lui Cristos

Revenirea "la primatul lui Cristos în vestire". Aceasta este una dintre priorităţile Papei Leon al XIV-lea, care, la două zile după alegerea sa, pe 10 mai 2025, în întâlnirea sa cu Colegiul Cardinalilor, a îndemnat la reînnoirea adeziunii faţă de drumul pe care Biserica îl parcurge pe urma Conciliului al II-lea din Vatican. Pontiful a amintit că "Papa Francisc a reamintit şi a actualizat magistral conţinuturile acestuia în exortaţia apostolică Evangelii gaudium" şi a voit să sublinieze unele dintre principiile sale fundamentale, printre care, pe lângă "primatul lui Cristos în vestire", convertirea misionară a întregii comunităţi creştine; creşterea în colegialitate şi în sinodalitate; atenţia faţă sensus fidei, în special în formele sale cele mai specifice şi incluzive, cum ar fi evlavia populară; grija iubitoare faţă de cei din urmă, de rebutaţi; dialogul curajos şi încrezător cu lumea contemporană în diferitele sale componente şi realităţi.

Centralitatea lui Cristos este o altă caracteristică a spiritualităţii augustiniene şi ea reiese pe larg în Leon al XIV-lea. Augustin îl cunoaşte pe Isus prin intermediul mamei sale, Monica, care îl educă la credinţa catolică încă din copilărie, dar nu aderă la ea. În adolescenţă este captivat de primele iubiri, iubeşte să petreacă timpul său cu prietenii, este atras de spectacole teatrale, studiază retorica pentru a face carieră în tribunale sau în municipalităţi, dar între timp nu renunţă la plăcerile vieţii. Lectura lucrării Hortensius a lui Cicero, care l-a inspirat să urmeze cea mai nobilă filozofie, a avut un impact profund asupra lui. "Mi-a schimbat felul de a simţi... - avea să povestească el în Confesiuni (III, 4, 7) - a trezit în mine noi aspiraţii şi noi dorinţe, a decăzut brusc în ochii mei orice speranţă deşartă şi m-a făcut să tânjesc după înţelepciunea nemuritoare cu o fervoare incredibilă a inimii". Această carte îl stimulează, aprinde şi înflăcărează "să iubească, să caute, să urmeze, să ajungă, să îmbrăţişeze cu vigoare... înţelepciunea în sine, oriunde s-ar afla".

El rămâne însă dezamăgit de "absenţa dintre acele pagini a numelui lui Cristos", pe care, insuflat în el de mama sa, îl "păstrase" în inimă, "astfel încât orice operă în care lipsea, oricât de învăţată şi rafinată şi veridică ar fi fost", nu îl cucerea "total" (III, 4,8).

Tânărul exuberant din Tagaste începe apoi să citească Sfânta Scriptură: "Şi iată ce văd: un obiect obscur pentru cei mândri şi nu mai puţin ascuns copiilor, o intrare joasă, apoi un pasaj sublim învăluit în mister" (III, 5,9). O consideră "o operă nedemnă de comparaţie cu măreţia lui Tullius", şi pentru că "orgoliul său umflat" "îi detesta... modestia", "vederea sa nu-i pătrundea în adâncurile sale". O va recunoaşte mai târziu ca fiind făcută "să crească odată cu cei mici", recunoscând că a dispreţuit să se facă "mic" pentru că "umflat de aroganţă" se credea "mare" (III, 5,9). Drumul tânărului din Numidia spre convertire va fi lungă şi anevoioasă, atunci când va decide să se îmbrace "cu Domnul Isus Cristos", să se îndepărteze definitiv de "desfrâuri", "beţii", "îmbrăţişări" şi "necurăţii", să nu se adapteze "cărnii în poftele sale" (VIII, 12, 29), să se dedice, aşadar, total lui Dumnezeu şi să-şi continue căutarea Adevărului în cadrul Bisericii. Din acel moment, Cristos devine punctul central al existenţei lui Augustin ("cel căruia m-am dedicat în întregime" Controversa academică II, 1, 2).

Recunoscută drept centru al credinţei, întruparea Cuvântului lui Dumnezeu fiind centrul istoriei mântuirii, va fi inima reflecţiei sale teologice. Dar trebuie ţinut cont de faptul că pentru sfântul nord-african, teologia este întotdeauna filozofie, chiar dacă este forma cea mai înaltă, deoarece obiectul său este Dumnezeu.

Cu siguranţă, retras la Cassiciaco, în peisajul rural Brianza, în Lombardia de astăzi, fostul retor era încă impregnat de acea filozofie "din această lume sensibilă" care îi afectase atât de profund gândirea sa şi căreia, convertindu-se, îi contrastează, prin metoda dialogului, "adevărata filozofie" (Controversa academică III, 19,42), aşa cum mărturisesc primele sale lucrări, născute tocmai în acea perioadă a christianae vitae otium (Retractationes I, 1,1) care precedă pregătirea sa pentru botez. Cu toate acestea, Augustin este convins că "Fiul nu este numit Dumnezeu în sens impropriu" (De ordine I, 10,29) şi câţiva ani mai târziu, în Adevărata religie (16, 30), avea să afirme că "Însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu, adică unicul Fiu, consubstanţial şi coetern cu Tatăl, a binevoit să asume întreaga natură a omului, şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi". Apoi, în Comentariu la Evanghelia după Ioan (2,3), va preciza: "S-a făcut om pentru noi, ca să-i poată duce astfel pe cei slabi prin marea din acest secol şi să-i ducă în patrie". Aşadar, maturizându-se tot mai mult în credinţă, şi prin studiul Scripturii, episcopul de Hipona este preocupat să-l facă cunoscut pe Cristos conform învăţăturii Bisericii catolice şi - aşa cum a explicat părintele augustinian Nello Cipriani într-una dintre ultimele sale scrieri (Isus Cristos în viaţa şi reflecţia sfântului Augustin) - să "îi facă pe credincioşi să crească în cunoaşterea şi iubirea misterului lui Cristos, pentru a-i uni tot mai strâns cu el, capul, şi cu trupul său, care este Biserica" şi "să-i călăuzească să trăiască o experienţă creştină autentică, astfel încât mărturisirea corectă a învăţăturii catolice să corespundă unei credinţe trăite autentic".

"A-l duce pe Cristos la toate popoarele" este şi "urgenţa" Papei Leon al XIV-lea, subliniată pe 22 mai anul trecut în discursul său adresat adunării generale a Operelor Misionare Pontificale, după ce a specificat, cu câteva zile înainte, că mottoul ales pentru slujirea sa episcopală - "In Illo uno unum", preluat din Expunere despre Psalmi 127, 3 - şi confirmat pentru slujirea sa petrină, are scopul de a chema la unitate în Cristos, deoarece "comuniunea noastră se realizează" dacă "noi convergem în Domnul Isus. Cu cât suntem mai credincioşi şi mai ascultători faţă de el, cu atât suntem mai uniţi între noi. De aceea, fiind creştini, suntem cu toţii chemaţi să ne rugăm şi să lucrăm împreună pentru a ajunge, pas cu pas, la acest scop, care este şi rămâne opera Duhului Sfânt" (Discurs adresat reprezentanţilor altor Biserici şi Comunităţi Ecleziale şi ai altor Religii, 19 mai). O invitaţie deja rostită în timpul Liturghiei de început al slujirii petrine (18 mai) şi precedată de citarea unui discurs (359, 9) al episcopului de Hipona: "Biserica este formată din toţi cei care sunt în armonie cu fraţii şi surorile lor şi care îl iubesc pe aproapele". Pornind de la această premisă, Pontiful exprimă "marea dorinţă" pentru "o Biserică unită, semn de unitate şi de comuniune, care să devină un ferment pentru o lume reconciliată", invitând "lumea" să privească "spre Cristos", să se apropie "de el", să primească "cuvântul său care luminează şi mângâie", să asculte "propunerea sa de iubire pentru a deveni unica sa familie", pentru că "în unicul Cristos noi suntem una". Şi acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgem împreună, între noi, dar şi cu Bisericile creştine surori, cu aceia care parcurg alte căi religioase, cu aceia care cultivă neliniştea căutării lui Dumnezeu, cu toate femeile şi bărbaţii de bunăvoinţă, pentru a construi o lume nouă în care să domnească pacea.

Leon al XIV-lea oferă această indicaţie şi Conferinţei Episcopale Italiene (17 iunie), adăugând că "este nevoie de un elan reînnoit în vestirea şi în transmiterea credinţei", iar aceasta înseamnă "să-l punem pe Isus Cristos în centru şi, urmând calea indicată de Evangelii gaudium, să ajutăm persoanele să trăiască o relaţie personală cu el, să descopere bucuria evangheliei".

"Într-o perioadă de mare fragmentare, este necesar să ne întoarcem la fundamentele credinţei noastre, la kerygma", afirmă papa, pentru aceasta, "prima mare angajare care le motivează pe toate celelalte" este "să-l aducem pe Cristos «în venele» omenirii, reînnoind şi împărtăşind misiunea apostolică", adică proclamarea veştii bune.

Totuşi, este necesar să "discernem" modalităţile prin care aceasta poate "ajunge la toţi", deoarece sunt necesare "acţiuni pastorale capabile să ajungă la cei mai îndepărtaţi" şi "instrumente potrivite pentru reînnoirea catehezei şi a limbajelor vestirii". Acestea sunt şi câteva dintre sfaturile pe care episcopul de Hipona le dă în tratatele Prima cateheză creştină şi Doctrina creştină, în care are grijă să descrie cum să interpretăm corect Scriptura şi cum să o expunem în funcţie de interlocutori sau ţinând cont de tipul de auditoriu. În nenumăratele sale scrieri, Augustin îl face cunoscut pe Cristos ca imagine a Tatălui ("Luând un trup s-a întrupat pentru a se manifesta simţurilor oamenilor", Confesiuni XIV, 20), model pentru om, "incapabil să-l vadă pe Dumnezeu din cauza păcatelor care l-au făcut impur" (Treimea VII, 3,5); dar şi ca adevăr, ştiinţă şi înţelepciune (cf. XIII, 19,24) şi totodată ca mediator ("Domnul Isus Cristos a venit în trup nu pentru alt motiv... decât pentru a da viaţă, a mântui, a elibera, a răscumpăra, a lumina pe cei care anterior erau în moarte, în infirmitate, în sclavie, în închisoare, în întunericul păcatelor", Pedeapsa şi iertarea păcatelor şi botezul copiilor I, 26, 39, şi este "uşa pentru a merge la Tatăl", Comentariu la Evanghelia după Ioan 47, 3), şi apoi, din nou, ca învăţător ("Îl avem pe Cristos în noi... Tot ce nu puteţi înţelege din cauza lipsei inteligenţei şi a cuvântului meu, întoarceţi-vă în inima voastră către Cel ce mă învaţă pe mine ceea ce spun şi vă împărtăşesc aşa cum crede", Comentariu la Evanghelia după Ioan 20, 3), şi un exemplu de umilinţă. Tocmai umilinţa lui Cristos este piesa finală a puzzle-ului convertirii marelui părinte al Bisericii, care înţelege că se poate înălţa la Dumnezeu numai agăţându-se de "mediatorul dintre Dumnezeu şi oameni, omul Isus Cristos"; de fapt, urmând calea umilinţei "umilului Isus", Augustin găseşte calea care îl conduce la Adevăr (cf. Confesiuni VII, 18, 24).

"Ne-a arătat calea umilinţei prin învăţătura sa şi a parcurs-o suferind pentru noi", spune episcopul de Hipona despre Cristos în Discursul 23/A, 3, şi "Să încercăm să fim mici; să cerem şi să învăţăm asta de la marele nostru Învăţător" în Discursul 68, 9. Ecoul acestor ultime cuvinte poate fi uşor găsit în omilia rostită de papa la Liturghia pro ecclesia din 9 mai, în care subliniază că "o angajare indispensabilă pentru oricine exercită o slujire a autorităţii în Biserică" este "să dispară pentru ca să rămână Cristos, să se facă mic pentru ca el să fie cunoscut şi glorificat, să se dăruiască până la capăt pentru ca nimănui să nu-i lipsească ocazia de a-l cunoaşte şi a-l iubi".

"El ne-a iubit pentru ca şi noi să ne iubim unii pe alţii. Iubindu-ne, ne-a dat ajutorul pentru ca prin iubire reciprocă să ne putem apropia şi, mădularele noastre legate de o legătură atât de dulce, să fim trupul unui Cap atât de mare" (Comentariu la Evanghelia după Ioan 65,2), este sinteza episcopului de Hipona. În timp ce Leon al XIV-lea, în Liturghia pentru Jubileul Familiilor, Bunicilor şi Bătrânilor (1 iunie), insistând asupra invitaţiei lui Cristos de a fi cu toţii "una" - care este "cel mai mare bine care se poate dori, pentru că această unire universală realizează între creaturi comuniunea veşnică de iubire în care se identifică Dumnezeu însuşi, ca Tată care dă viaţa, Fiu care o primeşte şi Duh care o împărtăşeşte" - recomandă să mergem împreună pe "urmele" lui Cristos, "umili, hotărâţi, fermi în credinţă şi deschişi tuturor în caritate" (Jubileul Preoţilor, 27 iunie). Mai precis, Pontiful clarifică faptul că a crede în Isus Cristos "şi a-l urma ca discipoli ai săi înseamnă a ne lăsa transformaţi, astfel încât şi noi să putem avea aceleaşi sentimente ale sale: o inimă care se înduioşează, o privire care vede şi nu trece mai departe, două mâini care ajută şi alină rănile, umerii puternici care iau asupra lor povara celor aflaţi în nevoie" (Omilia în Parohia Pontificală "Sfântul Toma de Villanova" din Castel Gandolfo, 13 iulie).

Şi astfel, pentru papa, a-l pune pe Cristos în centru înseamnă "a ne întoarce la propria inimă", a descoperi acolo "legea iubirii" scrisă de Dumnezeu. A înţelege, după aceea, cât de mult Isus "ne iubeşte şi are grijă de noi" ne determină să "iubim în acelaşi fel", să devenim "semne ale iubirii sale". În sinteză, Leon al XIV-lea cere o "revoluţie a iubirii", "iubire care se dăruieşte şi nu posedă, iubire care iartă şi nu pretinde, iubire care ajută şi nu abandonează niciodată", care ne determină să "devenim aproapele" celor pe care îi întâlnim pe drumul nostru, aşa cum "în Cristos, Dumnezeu s-a făcut aproapele fiecărui bărbat şi al fiecărei femei" (Angelus, 13 iulie).

Tiziana Campisi

(După L'Osservatore Romano, 29 iulie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu