© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Sfânta Liturghie cu hirotoniri prezbiterale (sâmbătă, 31 mai 2025)

Papa Leon al XIV-lea a celebrat o Liturghie de hirotonire preoţească a unsprezece diaconi din Dieceza de Roma în Bazilica "Sfântul Petru" sâmbătă, 31 mai 2025, În sărbătoarea Vizitei Sfintei Fecioare Maria, şi i-a îndeamnat pe preoţi să primească harul lui Dumnezeu pentru a putea rămâne aproape de oamenii pe care îi slujesc ca martori credibili.

Iubiţi fraţi şi surori!

Astăzi este o zi de mare bucurie pentru Biserică şi pentru fiecare dintre voi, care urmează să fiţi hirotoniţi, împreună cu cei din familie, prieteni şi însoţitori de drumul în anii voştri de formare. Aşa cum evidenţiază Ritualul Hirotonirii în mai multe pasaje, raportul dintre ceea ce celebrăm astăzi şi poporul lui Dumnezeu este fundamental. Profunzimea, amploarea şi chiar durata bucuriei divine pe care o împărtăşim acum sunt direct proporţionale cu legăturile care există şi vor creşte între voi, cei care urmează să fiţi hirotoniţi şi poporul din care proveniţi, din care rămâneţi parte şi la care sunteţi trimişi. Mă voi opri asupra acestui aspect, ţinând cont mereu că identitatea preotului depinde de unirea cu Cristos mare şi veşnic preot.

Suntem popor al lui Dumnezeu. Conciliul al II-lea din Vatican a făcut această conştiinţă mai vie, anticipând aproape un timp în care apartenenţele vor deveni mai slabe, iar simţul lui Dumnezeu mai rarefiat. Voi sunteţi mărturie a faptului că Dumnezeu nu a încetat să-i adune pe fiii săi, chiar dacă sunt diferiţi, şi să-i constituie într-o unitate dinamică. Nu este vorba de o acţiune impetuoasă, ci de acea adiere uşoară care i-a redat speranţă profetului Ilie în ora descurajării (cf. 1Rg 19,12). Bucuria lui Dumnezeu nu este zgomotoasă, ci schimbă cu adevărat istoria şi ne apropie unii de alţii. Misterul Vizitării, pe care Biserica îl contemplă în ultima zi a lunii mai, este icoană a acestui lucru. Din întâlnirea dintre Fecioara Maria şi verişoara Elisabeta vedem izvorând Magnificat, cântarea unui popor vizitat de har.

Lecturile tocmai proclamate ne ajută să interpretăm ceea ce se întâmplă şi între noi. Isus, înainte de toate, în Evanghelie nu ne apare strivit de moartea iminentă, nici de dezamăgirea cauzată de legăturile rupte sau rămase neterminate. Duhul Sfânt, dimpotrivă, intensifică acele legături ameninţate. În rugăciune, ele devin mai puternice decât moartea. În loc să se gândească la propriul destin personal, Isus pune în mâinile Tatălui legăturile pe care le-a construit aici pe pământ. Noi facem parte din ele! Evanghelia, de fapt, a ajuns la noi prin legături pe care lumea le poate uza, dar nu le poate distruge.

Dragi candidaţi la hirotonire, concepeţi-vă, aşadar, pe voi înşivă după modul lui Isus! A fi ai lui Dumnezeu - slujitori ai lui Dumnezeu, popor al lui Dumnezeu - ne leagă de pământ: nu de o lume ideală, ci de cea reală. Asemenea lui Isus, sunt persoane din carne şi oase cele pe care Tatăl le pune pe drumul vostru. Consacraţi-vă lor pe voi înşivă, fără a vă separa de ei, fără a vă izola, fără a face din darul primit un soi de privilegiu. Papa Francisc ne-a avertizat de multe ori cu privire la acest lucru, pentru că autoreferenţialitatea stinge focul spiritului misionar.

Biserica este constitutiv extrovertită, aşa cum sunt extrovertite viaţa, pătimirea, moartea şi învierea lui Isus. Voi vă veţi însuşi cuvintele sale în fiecare Euharistie: este "pentru voi şi pentru toţi". Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. S-a întors către noi, a ieşit din sine. Fiul i-a devenit exegeză, relatare vie. Şi ne-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu. Nu căutaţi, să nu căutăm altă putere!

Gestul impunerii mâinilor, cu care Isus îi primea pe copii şi îi vindeca pe bolnavi, să reînnoiască în voi puterea eliberatoare a slujirii sale mesianice. În Faptele Apostolilor, acel gest pe care îl vom repeta în curând este transmitere a Duhului creator. Astfel, Împărăţia lui Dumnezeu pune acum în comuniune libertăţile voastre personale, dispuse să ieşiţi din ele însele, altoind inteligenţele şi tinerele voastre forţe în misiunea jubiliară pe care Isus a transmis-o Bisericii sale.

În salutul său adresat bătrânilor comunităţii din Efes, din care am ascultat câteva fragmente în prima lectură, Paul le transmite secretul fiecărei misiuni: "Duhul Sfânt v-a pus supraveghetori" (Fap 20,28). Nu stăpâni, ci supraveghetori. Misiunea este a lui Isus. El este Cel Înviat, aşadar este viu şi ne precedă. Niciunul dintre noi nu este chemat să-l înlocuiască. În ziua Înălţării ne învaţă despre prezenţa sa invizibilă. El are încredere în noi, ne face loc; a mers chiar până acolo încât să spună: "Este mai bine pentru voi ca eu să plec" (In 16,7). Şi noi, episcopii, dragi candidaţi la hirotonire, implicându-vă în misiune astăzi vă facem spaţiu. Şi voi faceţi spaţiu credincioşilor şi fiecărei creaturi, de care Cel Înviat este aproape şi în care îi place să ne viziteze şi să ne uimească. Poporul lui Dumnezeu este mai numeros decât cel pe care-l vedem. Să nu-i definim graniţele.

Din Sfântul Paul, din acel emoţionant discurs al său de rămas bun, aş dori să subliniez un al doilea cuvânt. Acesta, în realitate, le precedă pe toate celelalte. El poate spune: "Voi ştiţi prea bine cum am fost cu voi tot timpul" (Fap 20,18). Să păstrăm această expresie în inimă şi în minte, bine sculptată! "Voi ştiţi prea bine cum am fost": transparenţa vieţii. Vieţi cunoscute, vieţi lizibile, vieţi credibile! Suntem înăuntru poporului lui Dumnezeu, pentru a putea sta în faţa lui, cu o mărturie credibilă.

Împreună, aşadar, vom reconstrui credibilitatea unei Biserici rănite, trimisă la o omenire rănită, înăuntrul unei creaţii rănite. Nu suntem încă perfecţi, dar este necesar să fim credibili.

Isus Înviat ne arată rănile sale şi, cu toate că sunt un semn al respingerii din partea omenirii, ne iartă şi ne trimite. Să nu uităm asta! El suflă şi astăzi asupra noastră (cf. In 20,22) şi ne face slujitori ai speranţei. "Astfel, nu mai cunoaştem pe nimeni după trup" (2Cor 5,16): tot ceea ce în ochii noştri pare rupt şi pierdut ne apare acum în semnul reconcilierii.

"De fapt, iubirea lui Cristos ne posedă", iubiţi fraţi şi surori! Este o posesiune care eliberează şi ne face capabili să nu posedăm pe nimeni. Să eliberăm, nu să posedăm. Suntem ai lui Dumnezeu: nu există bogăţie mai mare de apreciat şi de împărtăşit. Este unica bogăţie care, atunci când este împărtăşită, se înmulţeşte. Împreună vrem să o ducem în lumea pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât l-a dat pe unicul său Fiu (cf. In 3,16).

Astfel, este plină de sens viaţa dăruită de aceşti fraţi, care în curând vor fi hirotoniţi preoţi. Le mulţumim şi îi mulţumim lui Dumnezeu care i-a chemat în slujba unui popor în întregime sacerdotal. De fapt, împreună noi unim cerul şi pământul. În Maria, Maica Bisericii, străluceşte această preoţie comună care îi înalţă pe cei umili, leagă generaţiile şi ne face să ne numim fericiţi (cf. Lc 1,48.52). Ea, Fecioara Maria a Încrederii şi Maica Speranţei, să mijlocească pentru noi.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu