© Vatican Media

Omilii inedite ale lui Benedict al XVI-lea adunate într-un volum de la Libreria Editrice Vaticana

Un text din 18 mai 2014

Preoţia noastră regală

Publicăm în această pagină un text inedit al lui Benedict al XVI-lea conţinut în cartea «Il Signore ci tiene per mano». Omelie inedite 2005-2007. Avvento, Quaresima, Pasqua ["Domnul ne ţine de mână". Omilii inedite 2005-2007. Advent, Postul Mare, Paşte], îngrijită de Riccardo Bollati, Luca Caruso şi Federico Lombardi, 334 de pagini, disponibilă în librării. Volumul prezintă omiliile necitite vreodată de la liturghiile "private" ale Papei Ratzinger, cele celebrate de papa în funcţie şi de papa emerit cu familia pontificală, în afară de oaspeţii aflaţi în trecere, fie în capela din Palatul Apostolic, fie în Mănăstirea "Mater Ecclesiae", după renunţarea la pontificat. Cartea, care se foloseşte de prefaţa arhiepiscopului Georg Gänswein, fost secretar particular al lui Benedict al XVI-lea, acum nunţiu apostolic în ţările baltice, şi de introducerea părintelui Federico Lombardi (din care publicăm aici un fragment), este publicată în ediţie exclusivă mondială de Libreria Editrice Vaticana; este în desfăşurare traducerea în diferite limbi la diferiţi editori. Sâmbătă, 17 mai, a fost prezentată la Salonul Internaţional de Carte din Torino într-o întâlnire cu titlul "Benedict al XVI-lea: «Cristos este un viitor!». Omiliile inedite" (Sala Ambra, pav. 1). Au intervenit însuşi Lombardi, preşedinte al Fundaţiei Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, şi Giovanni Lindo Ferretti, autor de cântece, lider al CCCP-Fedeli alla linea, moderaţi de Andrea Tornielli, director editorial de la mass-media vaticane.

*

Textul din Prima Scrisoare a Sfântului Petru, pe care l-am ascultat ca a doua lectură, face parte probabil dintr-o cateheză baptismală în care apostolul explică celor care urmează să fie botezaţi, celor botezaţi şi, de asemenea, nouă, ce înseamnă a fi creştin, ce este esenţa creştinismului.

El face aceasta citând Vechiul Testament, cu aceste cuvinte frumoase: "Voi sunteţi o împărăţie de preoţi, un neam sfânt, un popor care aduce lui Dumnezeu jertfe spirituale" (cf. Ex 19,6). Cu acest cuvânt era indicată demnitatea lui Israel, un cuvânt pe care Dumnezeu i l-a rostit lui Moise pe Sinai, care să fie dus înapoi poporului său pentru a clarifica intenţia sa cu privire la Israel. Dacă acum Sfântul Petru ia aceste cuvinte despre Israel şi le aplică celor botezaţi, adică tuturor creştinilor, înseamnă că creştinii au intrat în promisiunea lui Israel şi sunt adevăratul şi definitivul Israel, împărăţia de preoţi despre care vorbise Dumnezeu.

Astfel apar două lucruri foarte importante. Primul este că Botezul nu este o realitate doar individuală, în mine, care implică adică iertarea păcatului originar şi darul harului sfinţitor. Desigur, acest lucru este fundamental, dar nu este vorba doar de atât. Botezul aproape că mă scoate din mine însumi şi mă pune într-un context nou, într-o totalitate nouă, creează o relaţie nouă, o fiinţă nouă în care în parte sunt eu, dar sunt şi eu cu ceilalţi. Nu mai sunt numai eu, pentru că a fi botezat înseamnă a intra în marea comunitate a poporului lui Dumnezeu, în "împărăţia de preoţi", în această comunitate care transcende timpurile şi locurile şi este cu adevărat familia lui Dumnezeu: înseamnă a intra în comuniunea fiilor lui Dumnezeu.

Este important să fim conştienţi că, în calitate de botezaţi, suntem în această mare comuniune care transcende graniţele popoarelor: fiecare dintre cei botezaţi este fratele meu, nu mai sunt eu singur, sunt într-o mare companie pe cale şi, astfel, sunt în adevărata familie a lui Dumnezeu. Aceasta implică o deschidere a mea la totalitatea Bisericii, o catolicitate interioară şi că nu trăiesc doar pentru mine, ci în această mare comunitate. Aş spune că iertarea păcatului strămoşesc şi harul sfinţitor înseamnă tocmai asta: că sunt eliberat de închiderea în mine însumi şi că Dumnezeu mă inserează în această mare comuniune. Trebuie să încercăm să fim tot mai conştienţi de acest lucru, să fim tot mai deschişi la această mare comunitate, care este adevărata noastră patrie.

Există un al doilea element. Dacă Dumnezeu numeşte Israelul, precum şi pe noi, "împărăţie de preoţi", comunitate de regi şi preoţi, înseamnă că preotul nu este pentru sine, ci este întotdeauna pentru alţii, în slujba altora, iar regele nu este numai pentru sine, este rege numai dacă există alţii peste care guvernează. "Este un rege!" înseamnă că un creştin nu este pentru sine, ci pentru alţii, aşa cum Israel nu era pentru sine, ci era ca un far de lumină pentru popoare, ca locul unei prezenţe a lui Dumnezeu în lume, din care se putea vedea şi începe să se cunoască faptul că Dumnezeu există.

Tot aşa şi Biserica nu este creată doar pentru ea însăşi, ci ca prezenţă a lui Dumnezeu care dă lumină altora; ca o cetate pe un munte - zice Domnul - ca o lumină pe un sfeşnic. Şi ceea ce este valabil pentru Biserică în sine este valabil şi pentru fiecare dintre noi. Nu sunt creştin doar pentru mine, pentru că a fi creştin înseamnă: "Sunt în slujba altora, de la mine trebuie să vină un pic de lumină, pentru ca Dumnezeu să fie cunoscut în lume şi prezent în lume."

În felul acesta, am intrat în interpretarea a ceea ce înseamnă că suntem preoţi şi regi, că suntem "preoţie împărătească" (1Pt 2,9). Conform definiţiei clasice, preoţia foloseşte pentru predicare, pentru vestire şi pentru cult, pentru jertfe. În realitate, a fi preoţi - şi noi toţi, ca botezaţi, suntem preoţi - înseamnă că trebuie înainte de toate să ducem în lume cunoaşterea lui Dumnezeu, acest lucru este esenţial; şi, pentru a duce cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie să-l cunoaştem noi înşine pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu care ne-a arătat faţa sa în Cristos. Acesta este, aşadar, un mandat fundamental al faptului de a fi creştin: a-l cunoaşte tot mai mult pe Isus Cristos, a-l cunoaşte tot mai mult pe Dumnezeu, a cunoaşte glasul Domnului astăzi pentru a-l putea urma, pentru a-l putea face cunoscut altora.

Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să-l cunoaştem cu adevărat şi astfel să facem prezentă în lume lumina cunoaşterii sale în noaptea absenţei lui Dumnezeu. Sfântul Augustin a scris o parabolă foarte frumoasă despre această misiune a creştinilor. El vorbeşte despre un tată care suferea de boala somnului: marele pericol este ca el, căzând în acest somn, să nu se mai trezească, aşa că este necesar să fie sâcâit constant, să fie trezit, să fie chemat înapoi din această boală împotriva voinţei sale, ca să nu cadă în moarte, ci să se întoarcă la viaţă. Astfel, spune Sfântul Augustin, un fiu bun trebuie să-şi sâcâie tatăl. Acesta va spune: "Dar lasă-mă în pace, mi-e atât de somn, sunt atât de obosit!"; "Nu! - fiul trebuie să spună - Nu trebuie să te laşi dus de somn!", trebuie să-l bată la cap, ca să se întoarcă, să revină la viaţă.

Şi asta trebuie să facă preotul, prin urmare, fiecare creştin: să nu ne lase în boala somnului faţă de Dumnezeu. Acesta este marele pericol de astăzi, ca boala somnului faţă de Dumnezeu să facă să fie uitat Dumnezeu şi astfel omenirea să se piardă pe sine însăşi. Noi, creştinii, trebuie să fim insistenţi, să nu lăsăm această pace a somnului faţă de Dumnezeu, ci să sâcâim, să reluăm discursul despre Dumnezeu, să-l facem prezent pe Dumnezeu prin cuvinte şi mai ales prin existenţa noastră.

Cealaltă misiune a creştinilor este cultul, jertfa. Omenirea a ştiut întotdeauna că noi suntem datori faţă de Dumnezeu, că trebuie să încercăm să răspundem lui Dumnezeu, să dăm un răspuns de mulţumire pentru bunătatea sa şi astfel s-a născut cultul. Păstorii au oferit lui Dumnezeu mieii mici ca fiind cel mai preţios lucru, agricultorii grâu şi vin şi aşa mai departe.

Însă poporul lui Israel a înţeles tot mai bine că nu acesta este răspunsul pe care îl aşteaptă Dumnezeu: Dumnezeu nu are nevoie de miei, nu are nevoie de grâu. Într-un psalm, Dumnezeu spune: "Dar crezi tu, Israel, că eu mănânc carne de tauri sau că beau sânge de miei?" (cf. Ps 50,13). Nu! Acesta nu este modul de a adora, răspunde Dumnezeu. În vechime exista şi oroarea foarte mare a sacrificiilor umane, dar cu distrugerea omului Dumnezeu nu este niciodată glorificat.

Deja din vremuri foarte vechi găsim această discuţie în Israel, cu primele răspunsuri profetice, care arată calea către Cristos. În Cartea lui Samuel auzim: "Nu aş vrea jertfe, aş vrea ascultare" (cf. 1Sam 15,22); în Cartea lui Osea: "Nu aş vrea jertfe, ci cunoaştere" (cf. Augustin de Hipona, Discurs 400, 10, 12) (cf. Os 6,6) şi din nou: "Nu aş vrea jertfe, aş vrea fidelitate" (cf. Os 2,22). Şi Domnul Isus citează Cartea lui Samuel, dar o transformă: "Nu aş vrea jertfe, ci aş vrea milostivire" (cf. Mt 9,13; 12,7). Ca adevărată purificare a cultului adus lui Dumnezeu, apar astfel patru cuvinte: cunoaştere, ascultare, fidelitate, milostivire; sunt atitudinile care transformă omul, astfel încât omul însuşi devine jertfă, glorificare a lui Dumnezeu.

Din nou, cunoaşterea este ca temelia: dacă nu-l cunoaştem pe Dumnezeu, dacă suntem somnoroşi faţă de Dumnezeu, nimic nu se realizează, aşa că primul punct este: să fim treji pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, pentru a vedea, pentru a fi atenţi la prezenţa sa. Şi apoi de la aceasta, de la raţiune, ca să spunem aşa, închinarea se transformă şi merge la inimă, la voinţă, pentru a se transforma în ascultare. Ascultarea nu este ceva exterior, ci indică faptul că ne lăsăm transformaţi după voinţa lui Dumnezeu, care este adevărata noastră vocaţie. Şi apoi fidelitatea, continuitatea: nu doar un moment de entuziasm, ci continuitatea umilă, zi de zi, a fidelităţii în transformarea în Dumnezeu. Şi în sfârşit, milostivirea, ca iubire, care este o imitare a esenţei lui Dumnezeu.

Astfel apare că adevărata jertfă este omul viu, omul care trăieşte cu adevărat şi se lasă transformat de Dumnezeu; vedem că elementul fundamental al sacrificiului este transformarea. O teorie susţinea că sacrificiul este distrugere, dar ceea ce îi place lui Dumnezeu nu este distrugerea, ci transformarea voinţei noastre, a fiinţei noastre conform voinţei lui Dumnezeu şi, trăind în acest fel, vom fi imagine a lui Dumnezeu. Aici am fi ajuns la adevăratul punct central, pe care însă nu-l putem dezvolta acum: adevărata transformare a lumii se realizează în jertfa lui Cristos, pentru că el a transformat moartea într-un act de iubire şi astfel a deschis calea către Dumnezeu.

Intrând în actul iubirii lui Cristos, în Euharistie, noi înşine participăm la transformarea sa, la transsubstanţierea lumii şi a noastră înşine. Să-l rugăm, aşadar, pe Domnul să devenim tot mai realmente popor al lui Dumnezeu, adică preoţi; ca în noi să se transforme lumea şi ca să putem accepta această transformare a noastră zi de zi, chiar dacă ne-ar putea răni egoismul. Sfântul Petru foloseşte imaginea pietrelor care trebuie sculptate pentru a fi inserate în marea casă a lui Dumnezeu. În acest fel Dumnezeu lucrează cu noi, pentru ca, în cele din urmă, să fim cu adevărat adorare a lui Dumnezeu, să fim transformaţi, reînnoiţi şi parte din marea sa casă, în care să fim cu toţii un singur trup cu Cristos şi astfel să devenim adevărata jertfă, gloria lui Dumnezeu.

Să-l rugăm pe Domnul să realizeze din nou printre noi misterul transsubstanţierii şi să ne transforme şi pe noi, ca să putem fi cu adevărat preoţi ai Noului Testament şi adevărată glorificare a lui Dumnezeu, ca oameni vii şi formaţi după voinţa sa. Amin!

Benedict al XVI-lea

© Dicastero per la Comunicazione - Libreria Editrice Vaticana

[18 mai 2014, Capela privată, Mănăstirea "Mater Ecclesiae"]

*

Introducerea preşedintelui fundaţiei care are titlul pontifului bavarez

A învăţa şi a predica credinţa a fost misiunea vieţii sale

Prezentând o nouă culegere de omilii ale luii Benedict al XVI-lea, nu putem să nu amintim că este vorba de o parte relativ mică dintr-o imensă activitate de predicare, dezvoltată timp de decenii cu regularitate şi cu pasiune, răspunzând la vocaţia sacerdotală de slujire a vestirii evangheliei la poporul lui Dumnezeu. Ca preot, ca episcop, ca papă, Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea a rostit în total câteva mii de omilii, multe dintre ele fiind publicate în diferite limbi şi fiind accesibile în diferite colecţii revizuite şi aprobate de el însuşi în mod explicit. Să ne gândim la cele trei volume mari din volumul al XIV-lea din Opera omnia în ediţia germană, cu sute şi sute de omilii de dinainte de pontificat.

Să ne gândim la site-ul vatican.va, unde sunt accesibile toate omiliile rostite în public în timpul pontificatului, chiar şi în toate marile solemnităţi pentru care nu găsim omilii corespunzătoare în această culegere a noastră. Întregul an liturgic, sărbătorile Maicii Domnului şi ale sfinţilor, celebrările sacramentale, nenumărate ocazii de viaţă creştină comunitară şi personală au fost însoţite şi ilustrate teologic şi spiritual de omiliile acestui mare păstor.

Benedict al XVI-lea este considerat, în general, pe bună dreptate, unul dintre cei mai mari teologi catolici contemporani, dar nu trebuie uitat că poate fi considerat la fel de bine şi unul dintre cei mai mari predicatori ai timpului nostru, în special în domeniul liturgic şi sacramental. Şi cele două lucruri merg împreună: învăţarea şi predicarea credinţei au fost misiunea întregii sale vieţi.

Citind şi meditând aceste omilii din ultima etapă a îndelungatei sale vieţi, nu putem să nu fim impresionaţi de continuitatea de spirit şi metodă care caracterizează întreaga predică a lui Benedict al XVI-lea încă de la început.

Într-una dintre primele sale predici după hirotonirea sacerdotală, în 1954, tânărul Ratzinger spunea: "Dacă pot să relatez ceva despre amintirile mele, voi spune că încă de student m-am bucurat foarte des că într-o zi voi putea predica, voi putea vesti cuvântul lui Dumnezeu oamenilor care, în ciuda dezorientării unui cotidian care adesea uită de Dumnezeu, trebuiau totuşi să aştepte acest cuvânt. Şi mă bucuram mai ales când un text din Scriptură sau o legătură între credinţa noastră şi viaţa noastră îmi apăreau într-o lumină nouă şi mă umpleau de bucurie" (Menschenfisher, p. 666, cit. în Opera omnia, ed. germană, vol. XIV, Prefaţă, p. 34).

Şi în 1973 profesorul Ratzinger scria: "Tensiunea internă a predicării depinde de arcul care uneşte: Dogmă - Scriptură - Biserică - Astăzi. Niciunul dintre aceşti pilaştri nu poate fi înlăturat fără ca totul să se prăbuşească în cele din urmă" (Prefaţă la Dogma und Verkündigung, p. 849, cit. în Opera omnia, ed. germană, vol. XIV, p. 33).

Ca în întreaga sa viaţă, şi în fiecare dintre omiliile publicate aici, Benedict al XVI-lea porneşte de la Scriptură, în unitatea sa de Vechi şi Nou Testament, străbate şi reparcurge tradiţia Părinţilor şi a învăţăturii Bisericii ai cărei membri suntem şi ajunge la întrebările şi la dificultăţile credinţei şi ale vieţii creştine de astăzi, conturate cu claritate şi sinceritate. În sfârşit, încheie cu o rugăciune, un colocviu umil, direct şi afectuos cu Domnul, pentru ca harul său să transforme viaţa noastră şi să dăruiască mântuirea. Întotdeauna aşa. De la ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu la credinţa în Cristos care formează şi transformă viaţa, la comuniunea în caritate cu trupul său care este Biserica, la cererea finală umilă, plină de speranţă şi de iubire, adresată direct Tatălui, dătătorul oricărui bine.

Sinteza coerentă şi armonioasă dintre ascultarea aprofundată a Scripturii, reflecţia asupra credinţei şi a "conţinutului" acesteia transmis de Biserică şi traducerea acesteia în viaţa creştină este o caracteristică impresionantă şi fascinantă a predicii lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea. Exegeza, teologia, cateheza, spiritualitatea se împletesc şi se unesc, conducându-l pe ascultător să pătrundă adânc în inima misterului lui Cristos. Se depăşeşte cu mult exerciţiul intelectual şi conceptual pentru a fi implicaţi în raportul personal cu Dumnezeu în toată bogăţia şi intensitatea sa. Chiar şi atunci când imaginile biblice ating apogeul profunzimii şi frumuseţii lor, când crucea lui Isus este adusă aproape de carul de foc în care profetul Ilie este dus în cer, ne dăm seama că predicatorul nu este călăuzit de o satisfacţie estetică, ci ne duce spre intuiţia splendorii adevărului.

Federico Lombardi

(După L'Osservatore Romano, 17 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu