© Vatican Media

Papa Francisc: Salut adresat comunităţii Colegiului Sacerdotal Argentinian din Roma (16 ianuarie 2025)

Dragi preoţi, formatori,
doamnelor şi domnilor,

Astăzi, eu ar trebui să vă însoţesc la celebrarea Sfintei Liturghii şi la cină. Nu trebuie să vă spun că îmi rămâne voinţa unui grătar. Dar, aşa cum ştiţi bine, faptul de a fi păstori ne pune uneori în faţă şi uneori în spate, conform planurilor Celui care este Domn al vieţilor noastre.

În orice caz, pentru a nu uita mirosurile din ţara noastră, doresc să vă comentez un lucru pe care l-am citit de puţin timp despre Cura Brochero şi care mi se pare foarte potrivită pentru voi, care continuaţi să vă pregătiţi pentru a înfrunta bătălia grea a evangheliei. Ceea ce vă voi spune despre el se referă la sufletul său sacerdotal, şi primul punct, esenţial, este afirmaţia făcută de prietenii săi că "Brochero nu putea să fie altceva decât preot".

Trebuie să asumăm cu fermitate această identitate sacerdotală, să ne impregnăm cu faptul că vocaţia noastră nu este un adaos, un mijloc pentru alte scopuri, deşi pioase, ca acela să ne mântuim. Absolut nu. Vocaţia este proiectul lui Dumnezeu în viaţa noastră, ceea ce Dumnezeu vede în noi, ceea ce mişcă privirea sa de iubire, aş îndrăzni să spun că într-un anumit fel este iubirea pe care el o are faţă de noi şi în asta se înrădăcinează adevărata noastră esenţă.

Şi aici Sfântul Cura Brochero prezintă ce anume înseamnă a îmbrăţişa "cariera ecleziastică" - ştiţi că este o expresie care nu-mi place, dar care, aşa cum o înţelege Brochero, în dorinţa sa de a muri alergând precum calul "chesche", se apropie mai mult de cea a Sfântului Paul (cf. 2Tim 4,7) -. Înseamnă, ne spune el: "A lucra pentru binele aproapelui până în ultimul [moment] al vieţii", dăruirea totală de sine, oferirea lui Dumnezeu în fratele, dedicându-ne şi consumându-ne pentru evanghelie. Paralel, "a lupta - continuă sfântul - cu duşmanii sufletului, asemenea pumelor care luptă întinse pe jos atunci când în picioare nu pot să se apere". Adică, să ne îngrijim de viaţa interioară, să menţinem aprins focul, cu multă umilinţă, "întinşi pe jos", pentru că "în picioare", în mândria noastră, suntem mai vulnerabili.

O altă notă importantă este fraternitatea sacerdotală. În primul rând cu episcopul, al cărui simplu soldat se consideră [preotul], pentru a emula gestele eroilor [patriei], luptând alături de el, umăr la umăr, până la ultimul cartuş. Şi cu fraţii preoţi doreşte să împărtăşească tot ceea ce are, îi invită să-l corecteze cu încredere şi el face asta cu ei cu francheţe, cerându-le să ducă o viaţă de evlavie profundă, cu o spovadă frecventă "fie la unul, fie la altul", pentru a împărtăşi astfel toată viaţa, fie materială, fie spirituală şi apostolică.

În sfârşit, şi cum ar putea să fie altfel, Euharistia. Oricât de grea era misiunea sa, Brochero a încercat să n-o neglijeze niciodată, ajungând să petreacă mare parte din noapte sub cerul liber, în ogoarele cu porumb, aşteptând ca în rancho, ferma, să se trezească - pentru că nu considera oportun să deranjeze în zori - pentru a putea intra să celebreze. Acel respect sacrificat pentru misterul care, departe de impuneri, pătrundea mai mult decât mii de cuvinte de elocvenţă iscusită.

Isus să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară să vă păzească. Şi, în faţa Domnului pe altar, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu