© Vatican Media

Autobiografia papei: umilinţă, umor, copilăria şi familia de migranţi

Patru cotidiene italiene propun diferite fragmente din autobiografia papei ("Speră") scrisă cu Carlo Musso, care apare marţi în diferite ţări din lume. Iată fragmentele publicate în: "La Stampa", "Avvenire", "Il Messaggero" şi "Il Giorno".

*

Viaţa cere umilinţă

FRANCISC

Nu ar fi luat toţi împreună diplomă, la sfârşitul anului 1955, acei paisprezece tineri care în martie, cu şase ani înainte, au pus piciorul pentru prima dată la Escuela Técnica Especializada en Industrias Quimicas N° 12, plini de speranţe. Nu toţi, din păcate.

Vreunul avea să cadă în mod tragic de-a lungul drumului.

Era fiul unui poliţist. Şi probabil, din mai multe considerente, cel mai inteligent şi dotat dintre noi toţi, pasionat şi profund cunoscător de muzică clasică şi cu o cultură literară egală cu pregătirea sa muzicală... Era un geniu băiatul acela mare şi gras, cel mai corpolent dintre noi. Un geniu.

Însă mintea omului este uneori un mister insondabil. Şi într-o zi, care părea asemenea celorlalte, acel tânăr a luat pistolul tatălui şi a ucis pe unul de vârsta lui, un prieten al său din cartier.

Ştirea a izbucnit ca un glonţ de pistol şi pentru noi, ne-a şocat. L-au închis în secţia penală a casei de nebuni, şi am mers să-l vizitez. A fost prima mea experienţă concretă a închisorii, de două ori închisoare, pentru că era şi internare pentru bolnavii mintal. Am putut să-l salut pe prietenul meu numai de la o ferestruică mică, un timbru poştal tăiat în patru de o gratie şi înconjurat de o uşă grea de fier. Şi a fost teribil, am fost profund tulburat. M-am întors acolo cu unii colegi, pentru a-l vizita. În schimb, după câteva zile am auzit la şcoală un angajat şi nişte tineri de la un alt curs vorbind rău despre asta în ton de batjocură. M-am înfuriat. Le-am spus de toate, apoi m-am dus direct la director pentru a exprima reprobarea mea: pentru a spune că asemenea lucruri nu ar trebui să se mai întâmple, că era şi mai grav, pentru că era implicat un angajat, că acel tânăr deja pătimea suficient, între spital de nebuni şi închisoare. Acea înfuriere avea să-mi confere la şcoală o oarecare faimă de om corect, nu ştiu cât de meritată; aşa se întâmplă pentru faimă. Apoi prietenul meu a fost trimis în şcoala de corecţie şi am continuat să ne scriem, s-a salvat de la închisoarea pe viaţă, pentru că în timpul petrecerii faptelor încă era minor. A fost eliberat după câţiva ani.

După diplomă, când deja eram în noviciat, un fost coleg de-al meu mi-a telefonat: mi-a spus că a reuşit să se pună în contact cu sora acelui tânăr şi că ea, tristă, i-a spus că el, la puţin timp după ce a ieşit din şcoala de corecţie, s-a sinucis. Să fi avut douăzeci şi patru de ani.

Uneori, după cum spune psalmul, inima omului este un abis.

A fost o durere, care a readus în minte şi în inimă o alta.

Făceam al patrulea an când în autobuz s-a apropiat de mine un băiat din primul an. Mi se pare că m-a întrebat dacă puteam să-i procur o carte care îi era de folos, eu am spus că pot, că o aveam acasă şi că i-o voi aduce, şi astfel a început raportul. Era fiu unic, şi la şcoală bine cunoscut din cauza problemelor disciplinare pe care le provoca. Eu deja simţisem în mine chemarea, percepeam în mod intens vocaţia mea, pe care totuşi n-o exprimasem altora, am văzut că acel băiat încă nu făcuse Prima Împărtăşanie şi, prin urmare, am început să-l însoţesc, să-i vorbesc, să am grijă de el aşa cum puteam. Am mers şi acasă la el pentru a-i cunoaşte pe părinţi, două persoane de treabă, familia Heredia, dar... Dar la sfârşit, când făceam anul al şaselea, acel băiat şi-a ucis mama cu un cuţit. Să fi avut cincisprezece ani, nu mai mult.

Îmi amintesc de priveghiul funerar în casa aceea, faţa pământie a tatălui, durerea sa dublă, fără pace. Părea masca lui Iob: "Ochiul mi se întunecă din cauza zbuciumului, toate mădularele mele sunt ca umbra" (Iob 17,7).

Şi acea ştire a năvălit la şcoală ca o furtună, aş putea spune probabil că ne-a pătruns în tragismul şi în complexitatea vieţii. A scris Jorge Luis Borges: "Am încercat, nu ştiu cu cât noroc, să compun relatări liniare. Nu îndrăznesc să afirm că sunt simple; nu există pe pământ o singură pagină, un singur cuvânt care să fie simplu".

Este nevoie de umilinţă pentru a reprezenta experienţa complexă a vieţii.

L-am apreciat şi l-am stimat mult pe Borges, mă impresionau seriozitatea şi demnitatea cu care trăia existenţa sa. Era un om foarte înţelept şi foarte profund. Când, la doar douăzeci şi şapte de ani, am devenit profesor de literatură şi psihologie în Colegio de la Inmaculada Concepción din Santa Fe, am ţinut un curs de scriere creativă pentru studenţi şi m-am gândit să-i trimit, prin secretara sa, care a fost profesoara mea de pian, două relatări scrise de tineri. Încă apăream mai tânăr decât eram, aşa încât studenţii între ei mă supranumiseră Carucha (faţă de copil), iar Borges era, în schimb, deja unul dintre cei mai celebri autori din secolul al XX-lea; şi totuşi, a spus să-i fie citite - din moment ce practic era de acum orb - şi mai mult, i-au plăcut mult.

L-am invitat chiar să ţină câteva lecţii despre tema descendenţilor coloniştilor spanioli în literatură şi el a acceptat; putea vorbi despre orice lucru, fără a-şi da vreodată aere. La şaizeci şi şase de ani, a luat un autocar la Buenos Aires şi a călătorit opt ore, noaptea, pentru a ajunge la Santa Fe. Într-una dintre acele ocazii am ajuns târziu, pentru că, atunci când am ajuns să-l iau de la hotel, mi-a cerut dacă puteam să-l ajut să se bărbierească. Era un agnostic care în fiecare seară recita Tatăl nostru, pentru că îi promisese mamei şi că avea să moară cu întăririle religioase.

Nu poate decât să fie om de spiritualitate cel care a scris cuvinte ca acestea: "Abel şi Cain s-au întâlnit după moartea lui Abel. Mergeau în deşert şi s-au recunoscut de departe, pentru că amândoi erau foarte înalţi. Fraţii s-au aşezat pe pământ, au aprins un foc şi au mâncat. Tăceau, aşa cum fac oamenii obosiţi când se termină ziua. Pe cer apăreau unele stele, care încă nu primiseră numele lor. La lumina flăcărilor, Cain a observat pe fruntea lui Abel semnul pietrei şi, lăsând să cadă pâinea pe care urma s-o ducă la gură, i-a cerut să-i fie iertat delictul său. Abel a răspuns: «Tu m-ai ucis, sau eu te-am ucis pe tine? Nu-mi mai amintesc; stăm aici împreună ca înainte». «Acum ştiu că m-ai iertat cu adevărat», a spus Cain, «pentru că a uita înseamnă a ierta. Şi eu voi încerca să uit...»".

*

"A şti să râzi, plămadă care face să crească bucuria"

FRANCISC

Este şi o fetiţă glumeaţă, speranţa. Ştie că umorul, zâmbetul sunt plămadă a existenţei şi instrument pentru a înfrunta dificultăţile, chiar şi crucile, cu rezilienţă. Apoi, ironia, în acest caz, o definiţie isteaţă a scriitorului Romain Gary se poate potrivi perfect, este o declaraţie de demnitate, "afirmarea superiorităţii fiinţei umane faţă de ceea ce i se întâmplă". [...] În familie, copil fiind, şi acestea erau materie de educaţie din partea părinţilor noştri.

Pentru noi, fraţii, o pedagogie în sensul bucuriei, a unei ironii sfinte, a glumei era considerată ceva important.

[...] Viaţa familiei mele a cunoscut multe dificultăţi, suferinţe, lacrimi, dar chiar şi în momentele mai dure experimentam că un zâmbet, un râset puteau extrage cu forţă energia pentru a reveni pe drumul cel bun.

Mai ales tata ne-a învăţat mult. Nu este vorba de a înlătura, de a ne preface că nu-i nimic, de a diminua problemele - de altfel, comicul nu este decât tragicul văzut din spate -, ci mai degrabă de a menţine înăuntru un spaţiu de bucurie decisiv pentru a le înfrunta şi a le depăşi. [...] Pentru a remarca această legătură indisolubilă, această căsătorie norocoasă între speranţă şi bucurie care de-a lungul lunilor care au precedat deschiderea Porţii Sfinte a noului Jubileu am voit să întâlnesc în Vatican un grup de peste o sută de artişti din lumea comediei, de diferite naţionalităţi şi discipline. Cineva a afirmat că era vorba de un salt frumos de când actori şi jongleri erau destinaţi să fie îngropaţi în pământ neconsacrat, dar dacă unul alege să asume numele de Francisc, de "jongler al lui Dumnezeu", este probabil minimul care se poate aştepta. Puţin după aceea, unul dintre ei mi-a spus cu subtilitate că este frumos a încerca să-l faci pe Dumnezeu să râdă... dacă nu se întâmplă ca, prin acel fapt de atotştiinţă, îţi anticipează toate glumele ruinându-ţi finalul. Tocmai acest umor face bine inimilor.

Viaţa are în mod inevitabil propriile amărăciuni, fac parte din orice drum de speranţă şi de convertire. Dar trebuie să evităm cu orice preţ să ne tăvălim în melancolie, să nu-i permitem ca să cangreneze inima. [...] Sunt ispite de care nici măcar consacraţii nu sunt imuni. Şi, din păcate, se întâmplă să întâlnim unii care sunt amari, melancolici, mai mult autoritari decât cu autoritate, mai mult "holtei" decât soţi ai Bisericii, mai mult funcţionari decât păstori, sau mai mult superficiali decât bucuroşi, şi nici asta cu siguranţă nu este bine. Dar, în general, noi, preoţii, avem o bună înclinaţie pentru umor şi, de asemenea, o anumită familiaritate cu glumele şi poveştile, pentru care suntem adesea, în afară de obiect, buni povestitori.

Chiar şi papii. Ioan al XXIII-lea, al cărui caracter glumeţ era bine cunoscut, în timpul unui discurs a spus mai mult sau mai puţin: "Mi se întâmplă adesea noaptea să încep să mă gândesc la o serie de probleme grave. Atunci iau decizia curajoasă şi hotărâtă de a merge dimineaţa să vorbesc cu papa. Apoi mă trezesc complet transpirat şi îmi amintesc că eu sunt papa." Cât de mult îl înţeleg... Şi nici Ioan Paul al II-lea nu era mai puţin. În şedinţele pregătitoare ale unui conclav, când încă era cardinalul Wojtyła, un cardinal mai bătrân şi destul de rigid s-a apropia de el cu intenţia de a-i reproşa, pentru că mergea să schieze, escalada munţi, mergea cu bicicleta, înota... "Nu cred că sunt activităţi potrivite rolului dumneavoastră", i-a spus cu glas scăzut. La care viitorul papă a răspuns: "Dar dumneavoastră ştiţi că în Polonia sunt activităţi pentru cel puţin 50% dintre cardinali?". În Polonia în acea epocă erau numai doi cardinali.

Ironia este medicament, nu numai pentru a-i ridica şi a-i lumina pe ceilalţi, ci şi faţă de noi înşine, pentru că autoironia este instrument puternic pentru a învinge ispita narcisismului. Narcisiştii se privesc încontinuu la oglindă, se pictează, se admiră, dar cel mai bun sfat în faţa unei oglinzi este mereu să râzi de tine. Ne va face bine. Va demonstra dovada acelui proverb chinez antic care spune că există doar doi oameni perfecţi: unul este mort şi celălalt nu s-a născut niciodată. [...] În aceasta Biserica are, în mod informal, şi o serie complexă de categorisiri de glume şi bancuri după ordine, congregaţii, figuri. [...] Apoi, glumele despre iezuiţi şi ale iezuiţilor sunt un adevărat gen, comparabil poate doar cu cele despre carabinierii din Italia, sau despre mamele evreice în umorul idiş.

Cât priveşte pericolul narcisismului, care trebuie prevenit cu dozele potrivite de autoironie, îmi vine în minte cea despre un iezuit un pic vanitos care are o problemă cardiacă şi trebuie să fie internat în spital. Înainte de a intra în sala de operaţie, acel iezuit îl întreabă pe Dumnezeu: "Doamne, mi-a venit ceasul?". "Nu, vei mai trăi cel puţin patruzeci de ani", îi spune Dumnezeu. De îndată ce îşi revine, profită de ocazie pentru a face şi un transplant de păr, un lifting facial, liposucţie, pleoapele, dinţii... pe scurt, iese de acolo ca un alt om. Însă chiar în afara spitalului, o maşină îl loveşte şi moare. Imediat ce se prezintă în faţa lui Dumnezeu, protestează: "Doamne, dar... mi-ai spus că voi mai trăi patruzeci de ani!".

Şi Dumnezeu: "Ops, scuze... nu te-am recunoscut...". Şi mi-au mai spus şi una care mă priveşte direct, cea despre Papa Francisc în America. Mai mult sau mai puţin aşa: de îndată ce debarcă pe aeroportul din New York pentru călătoria sa apostolică în Statele Unite, Papa Francisc găseşte o limuzină enormă care îl aşteaptă. Este puţin stânjenit de tot luxul acela, dar apoi se gândeşte că nu a mai condus de multă vreme şi niciodată o maşină ca asta şi, pe scurt, îşi spune: ei bine, când voi mai avea o şansă... Se uită la limuzină şi îl întreabă pe şofer: "V-ar deranja să mă lăsaţi să încerc?".

Iar şoferul: "Uite, îmi pare foarte rău, Sanctitatea Voastră, dar chiar nu pot, ştiţi procedurile, protocolul...". Dar ştiţi cum se spune că este papa când îşi pune ceva în cap, ei bine, el insistă şi insistă până ce celălalt cedează. Papa Francisc se urcă apoi la volan pe unul dintre acele drumuri imense şi... simte gustul lui, începe să apese pe acceleraţie: 50 mile pe oră, 80, 120... Până aude o sirenă şi o maşină de poliţie vine alături de el şi îl opreşte. Un tânăr poliţist se apropie de geamul fumuriu, papa oarecum intimidat îl dă jos şi acela devine palid. "Scuzaţi-mă o clipă", spune el şi se întoarce la maşină pentru a suna poliţia. "Şefu'... cred că am o problemă." Şi şeful: "Ce problemă?". "Ei bine, am oprit o maşină pentru viteză..., dar există un tip foarte important în ea." "Cât de important? Este primarul?". "Nu, şefule, mai mult decât primarul...". "Şi cine mai este în afară de primar? Guvernatorul?". "Nu, mai mult...". "Dar ar putea fi preşedintele?". "Mai mult, cred...". "Şi cine ar putea fi mai important decât preşedintele?". "Uite, şefu', nu ştiu exact cine este, dar îţi spun doar că papa este şoferul lui!".

Evanghelia care ne avertizează să redevenim asemenea copiilor (Mt 18,3), pentru însăşi mântuirea noastră, ne aminteşte în acest mod şi să recuperăm capacitatea lor de a zâmbi, care, potrivit psihologilor care şi-au dat osteneala să o calculeze, se dovedeşte a fi de peste zece ori mai mare decât cea a adulţilor.

Nu există nimic care să mă înveselească astăzi la fel de mult ca întâlnirea cu copii: dacă în copilărie am avut profesorii mei ai zâmbetului, acum că sunt bătrân, copiii sunt adesea mentorii mei. Sunt întâlnirile care mă emoţionează cel mai mult, care mă fac să mă simt cel mai bine. Şi apoi cele cu bătrânii: bătrânii care binecuvântează viaţa, lăsând deoparte orice resentiment, care au bucuria vinului devenit bun de-a lungul anilor, sunt irezistibili.

Au harul de a plânge şi de a râde, ca şi copiii. Când îi iau în braţe, în timpul audienţelor din Piaţa "Sfântul Petru", de cele mai multe ori copiii zâmbesc; alţii, în schimb, văzându-mă tot îmbrăcat în alb, cred că eu sunt doctorul care vine să le facă injecţia şi atunci plâng. Sunt campioni ai spontaneităţii, ai umanităţii şi ne amintesc că aceia care renunţă la propria umanitatea renunţă la toate şi că atunci când ne devine greu să plângem serios sau să râdem cu pasiune, atunci declinul nostru a început cu adevărat. Devenim anesteziaţi, iar adulţii anesteziaţi nu fac bine nici pentru ei înşişi, nici pentru societate, nici pentru Biserică.

*

Valori şi simpli aşa se naşte un papă

FRANCISC

Punctualitatea îmi place, este o virtute pe care am învăţat s-o apreciez. Şi a ajunge la timp consider că este o datorie a mea, un semn de educaţie şi respect. Dar era prima mea dată şi deja eram în întârziere. Timpul expirase de o săptămână şi eu încă nu mă decideam. Îmi plăcea şi să stau cu mama.

Din fericire, moaşa, doamna Palanconi, era o femeie capabilă şi experimentată, care avea să sărbătorească până la cinci mii de naşteri. Când şi-a dat seama că nu mai trebuia aşteptat, a sunat medicul de familie, iar acela a venit repede.

A sosit când mama era în cameră, întinsă pe pat: dr. Scanavino a examinat-o, apoi a liniştit-o, iar aceasta a fost adesea o poveste de grozavă în adunările noastre de familie, ea a început să stea pe burtă, şi să apese, şi să "sară", pentru a declanşa travaliul. Şi aşa am venit pe lume, în ziua Sfântului Lazăr din Betania, prietenul pe care Isus l-a înviat din morţi. "Am ieşit afară" cântărind aproape 5 kilograme, iar mama vreo 44: a fost un efort mare, pe scurt Maria Luisa Palanconi ne-a însoţit pe noi toţi fraţii la viaţă, iar mai târziu chiar şi pe un copil al surorii mele.

Nu am nicio amintire despre naşterea celui de-al doilea copil, fratele meu Oscar Adrián, care a fost numit după un unchi matern, pentru că atunci, la 30 ianuarie 1938, aveam puţin peste un an. Dar mi-o amintesc deja pe cea a surorii mele Marta Regina, pe 24 august 1940. Şi mai ales pe cea a celui de-al patrulea născut: o scenă intimă, familială, pe care o am în faţa ochilor de parcă s-ar întâmpla în acest moment. Noi fraţii suntem cu toţii bolnavi, cu gripă, eu şi Oscar în camera noastră şi sora mea mai mică în a ei. Doctorul Rey Sumai soseşte şi ne examinează pe toţi trei, apoi merge încrezător pe coridor, spre biblioteca în care erau cărţile tatălui, unde acum stă mama.

Intră, îi pune o mână pe burtă şi exclamă: "Oh, lipseşte puţin!". Câteva ore mai târziu soseşte doamna Palanconi, cu geanta ei mare. Tata şi unchiul sunt în bucătărie. Uşa bibliotecii se închide în faţa noastră, mama şi moaşa acolo înăuntru, iar noi copiii ne înghesuim în spatele uşii, cu urechile lipite ca să ascultăm cu urechea, pentru a surprinde momentul în care va veni noul frăţior, primul strigăt la viaţă. Cei mari ne-au povestit despre barză că cine ştie de ce, poate pentru că din acel oraş, încă de la Marea Expoziţie Universală de la sfârşitul secolului precedent, toate lucrurile cele mai noi şi mai moderne păreau să vină, trebuiau să vină mereu de la Paris, dar eu şi Oscar am înţeles deja cum stau lucrurile.

Ştiam cum se nasc copiii. Şi în acea seară, 16 iulie 1942, s-a născut Alberto Horacio. Echipa era aproape completă.

O familie obişnuită, cu demnitate. Cea a demnităţii a fost o învăţătură care a fost mereu prezentă în cuvintele şi în gesturile părinţilor noştri.

Din al doilea an de viaţă şi până când am împlinit douăzeci şi unu de ani, am locuit mereu la Calle Membrillar, nr. 531. O casă cu un etaj, cu trei dormitoare, unul al părinţilor mei şi cele două pe care fraţii şi surorile ni le împărţeam, o baie, o bucătărie cu sufragerie, o sufragerie mai formală, o terasă. Acea casă şi acea stradă au fost pentru mine rădăcinile din Buenos Aires şi din toată Argentina. O locuinţă simplă într-un cartier simplu, toate case joase; se respira un aer calm şi paşnic, un climat de încredere în ceilalţi ca şi în viitor. Dacă mama trebuia să vină acasă puţin mai târziu şi se temea că noi, copiii, am venit, ne-am întors deja de la şcoală, lăsa cheile la poliţistul de cartier, chiar la colţ; dar adevărul este că, după cum se spune, ai putea dormi lăsând uşa deschisă. Un cartier de clasă mijlocie în inima unui oraş în continuă transformare şi a unei ţări mari, una dintre cele mai extinse din lume. Recensământul naţional din 1869 numărase o populaţie încă departe de două milioane de locuitori, dar când m-am născut, în 1936, deveniseră deja douăsprezece, cifră care creştea exponenţial, iar capitala era acum una dintre cele mai mari metropole de pe planetă. Acele cifre aveau să se tripleze.

O ţară tânără, născută într-o câmpie vastă şi îndepărtată dintr-una dintre cele mai îndepărtate şi suburbane colonii ale vastului imperiu spaniol şi care şi-a condensat istoria complexă, tragică şi minunată în puţin mai mult de două secole şi un mănunchi de generaţii. Patria mea, pentru care continui să simt aceeaşi iubire, mare şi intensă. Poporul pentru care mă rog în fiecare zi, care m-a format, m-a pregătit şi apoi m-a oferit altora.

Când s-a născut şi Maria Elena, tot în casa din Membrillar, pe 17 februarie 1948, după ce mama, între timp, pierduse un copil la începutul sarcinii, tribul a fost complet. Odată cu adaosul lui Churrinche, un câine mic de rasă nedefinită şi indefinibilă, pe care l-am botezat aşa în cinstea unui alt prieten nestăpânit cu patru picioare din pampa care aparţinuse bunicilor materni. Mama spunea că noi, cei cinci copii, eram ca degetele unei mâini, fiecare diferit de celălalt; toţi diferiţi şi toţi la fel ai ei: "Pentru că dacă mă înţep la un deget, simt aceeaşi durere pe care aş simţi dacă m-aş înţepa la un altul".

Tanos, aşa ne spun ei în Argentina. Printre primii imigranţi italieni sosiţi în La Plata, genovezii s-au remarcat la început, atât de mult încât Xeneixes a devenit epitetul pentru a-i indica aproape pe toţi. Apoi, printre cei din nord mulţi purtau numele de familie Battista, aşa că Bachicha a devenit o poreclă comună pentru italieni. Când în cele din urmă s-a adăugat marea imigraţie din sudul peninsulei, calabrezi, sicilieni, din Puglia şi din Campania, şi cei care debarcau, când erau întrebaţi de unde veneau au început să răspundă: "Soy Napulitano", Tanos a devenit numele colectiv pentru a indica partea pentru tot. Noi toţi mâncători de paste.

*

"Vin dintr-o familie de emigranţi. Au evitat naufragiul in extremis"

PAPA FRANCISC

Au relatat că s-a auzit o zdruncinătură extraordinară, ca un cutremur. Întreaga călătorie fusese însoţită de vibraţii puternice şi sinistre [...], dar aceea era altceva: era mai degrabă o explozie, ca o bombă. [...] Nu era o bombă: mai degrabă un tunet surd. [...] Un bărbat, după ce a rămas ore întregi agăţat de o bucată de lemn pe ocean, ar fi mărturisit că a văzut clar elicea şi arborele motorului din stânga alunecând. Complet.

Elicea provocase o rană adâncă în carenă: apă intra abundent [...]. Au relatat că membrii orchestrei au primit ordin să continue să cânte [...].

Nava a continuat să încline din ce în ce mai mult, întunericul înainta, marea se agita. Când a devenit clar că primele asigurări date pasagerilor nu mai erau suficiente, comandantul a dat ordin de oprire a motoarelor, a sunat sirena de alarmă şi operatorii radio au transmis primul SOS.

Semnalul de ajutor a fost preluat de mai multe nave [...]. Acestea s-au grăbit imediat la faţa locului, dar au fost forţaţi cu toţii să se oprească la o anumită distanţă, deoarece o coloană mare de fum alb a stârnit temeri de o explozie dezastruoasă a cazanelor. De pe punte [...] comandantul încerca din ce în ce mai disperat să invite la calm şi a coordonat operaţiunile de salvare, acordând prioritate femeilor şi copiilor. Dar când s-a lăsat noaptea [...], situaţia s-a înrăutăţit complet. Bărcile de salvare au fost coborâte, dar nava se înclina acum îngrozitor: multe s-au scufundat imediat după lovirea carenei, altele s-au dovedit a fi dărăpănate şi inutilizabile, luând apă pe care pasagerii au fost nevoiţi să o scoată folosindu-şi pălăriile. Altele, luate prin asalt, s-au răsturnat sau s-au scufundat din cauza supraîncărcării. Mulţi, meşteşugari şi fermieri din văi şi din câmpii nu mai văzuseră niciodată marea înainte şi nu ştiau să înoate.

Rugăciunile şi urletele se amestecau.

A fost panică. Mulţi pasageri au căzut sau s-au aruncat în mare, înecându-se. Unii au fost învinşi de disperare. Alţii au fost devoraţi de vii de rechini.

În acel pandemoniu au fost nenumărate lupte, dar şi gesturi de curaj şi de abnegaţie. [...] Cu mult înainte de miezul nopţii, nava era de acum complet inundată, s-a ridicat pe verticală de la prova şi cu un ultim geamăt zgomotos [...] s-a scufundat, la o adâncime de peste 1400 de metri. [...] Comandantul a rămas la bord până la final, punându-i pe muzicienii rămaşi să cânte Marşul Regal. Trupul lui nu a fost găsit niciodată. Cu siguranţă, chiar înainte de scufundarea vaporului, s-au auzit multe împuşcături, trase de ofiţerii care, după ce făcuseră tot posibilul pentru pasageri, hotărâseră că nu se vor confrunta cu chinul înecului. [...] Recuperarea celor câţiva supravieţuitori care încercau să rămână pe linia de plutire [...] a continuat până târziu în noapte. Când, înainte de zori, [...] au sosit şi alte vapoare braziliene, nu au mai găsit niciun supravieţuitor.

Acea navă, lungă de aproape 150 de metri, fusese mândria marinei comerciale la începutul secolului, cel mai prestigios transatlantic al flotei italiene, transportase personaje precum Arturo Toscanini, Luigi Pirandello [...]. Dar acele vremuri au trecut de mult. Între timp, fusese un război mondial, iar uzura, neglijenţa şi întreţinerea proastă făcuseră restul. [...] Când a pornit în călătoria finală, spre nedumerirea propriului comandant, avea la bord peste 1.200 de pasageri, majoritatea migranţi din Piemont, Liguria şi Veneto. Dar şi din Marche, din Basilicata, din Calabria. Potrivit datelor furnizate de autorităţile italiene la acea vreme, puţin peste 300 de persoane au murit în dezastru, majoritatea membri ai echipajului; dar ziarele sud-americane au raportat o cifră mult mai mare, mai mult decât dublă, incluzând şi imigranţii ilegali, câteva zeci de emigranţi sirieni şi muncitori agricoli care au plecat din mediul rural italian în America de Sud pentru sezonul de iarnă.

Minimalizat sau acoperit de organele regimului, acel naufragiu a fost "Titanic"-ul italian.

Nu ştiu să vă spun de câte ori am auzit povestea acelei nave care purta numele fiicei regelui Victor Emanuel al III-lea [...]. Prinţesa Mafalda. Ei relatau acea istorie în familie. O relatau în cartier. O cântau în cântecele populare ale migranţilor, de la o parte la alta a oceanului [...]. Bunicii mei şi singurul lor fiu, Mario, tânărul bărbat care avea să-mi devină tată, cumpăraseră biletul pentru acea traversare lungă, pentru acea navă care a plecat din portul Genova pe 11 octombrie 1927, cu destinaţia Buenos Aires. Dar nu au luat-o. [...] Nu reuşiseră să vândă la timp ceea ce aveau. În cele din urmă, în ciuda lor, cei din familia Bergoglio au fost nevoiţi să schimbe biletul şi să-şi amâne plecarea în Argentina. De aceea sunt aici acum. Nu vă puteţi imagina de câte ori m-am trezit mulţumind Providenţei Divine.

© 2025 Mondadori Libri S.p.A., Milano © RIPRODUZIONE RISERVATA Papa Francesco: Spera. L'autobiografia (Mondadori)

(După Vatican News, 12 ianuarie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu