© Vatican Media

Noi, ceilalţi

Cu respectarea sinceră a celorlalte culturi şi a tradiţiilor

Destinul universal al Bisericii

Subiectul respectării sincere a celorlalte culturi şi a tradiţiilor este, în consideraţia teologică, reprezentat de Biserică, aşa cum apare evident în declaraţia Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican despre celelalte religii, îndeosebi atunci când să citeşte că "Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfânt în aceste religii. Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii", ba chiar consideră cu respect exprimările personale şi manifestările comunitare (Nostra aetate, 2). Mai ales în contextul sociocultural actual, mulţi se întreabă dacă Biserica drept organizaţie poate să fie determinată din punctul de vedere cultural sau din cel religios să-l excludă pe celălalt de la sine, ca o ameninţare la adresa identităţii sale.

Trebuie spus imediat că Biserica drept instituţie este expresie a transcendenţei divine angajată în istorie, în măsura în care organizarea, aspectul la care nu poate renunţa chiar dacă nu constituie natura sa intimă, nu o împiedică să se deschidă la dimensiunea celuilalt ca orizont al fiinţei sale profunde de popor mesianic (cf. Lumen gentium, 9).

Nu este suficientă obligaţia vestirii pentru a realiza această perspectivă, care constituie totuşi misiunea sa, chiar dacă nu o epuizează decât în cadru universalist. Oricât nu trebuie să fie neglijat niciodată faptul că Biserica "vesteşte însă şi este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos care este «calea, adevărul şi viaţa» (In 14,6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat cu sine toate" (Nostra aetate, 2).

Totuşi, trebuie adăugat că Biserica are şi misiunea de a cunoaşte şi de a valoriza tot ceea ce Cristos, Domn universal, lucrează în inima şi în mintea oamenilor. dacă este solicitată să se întrebe cu privire la sensul celuilalt şi despre respectul referitor la el, care după aceea dialog, Biserica deschide orizontul său universal.

Energiile eliberate din evenimentul Cristos, Domn şi Răscumpărător, în creaţie şi în istorie pătrunde Biserica, o constituie şi o abilitează pentru o misiune, care mereu o depăşeşte şi o face să tindă spre împlinirea viitoare deplină.

Iluminante sunt câteva concepte tipice din Noul Testament ca, de exemplu, noua creaţie (Mt 19,28; Rom 8,19; Ap 21,5), viaţa nouă (2Cor 5,17; Gal 6,15; Ef 4,23-24; Col 3,9-10), cerurile noi şi pământul nou (Ap 21,1-4), cu care se schiţează trăsăturile importante ale realităţii inedite, extraordinare, de dimensiuni incomensurabile, reprezentată de răscumpărare universului realizată de Cristos.

Scrisoarea către Coloseni în tabloul său descriptiv al realităţii răscumpărate, construit pe baza proiectului lui Dumnezeu în Cristos afirmă că "el este icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că prin el au fost create toate" (1,15-16). Şi mai decisiv este aportul la înţelegerea extinderii misterului lui Cristos propus de Scrisoarea către Efeseni, conform căruia Tatăl "ne-a făcut cunoscut misterul voinţei sale după placul lui pe care l-a hotărât de mai înainte în el, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: şi anume să fie reunite toate cele din cer şi cele de pe pământ" (1,9-10).

Cu conceptul de "reunire" se aruncă privirea asupra rezultatului final al istoriei, spre care se îndreaptă omenirea, în care Biserica îşi află centrul, subiect protagonist, capabil să prezinte cu anticipare ceea ce se va întâmpla, chiar dacă încă în formă ascunsă, şi să-l reprezinte în faţa lumii, deoarece este "sacramentul universal al mântuirii".

Cu privire la această temă gândirea Sfântului Toma este de claritate limpede şi confirmă pe larg doctrina neotestamentară. De fapt, referindu-se la raportul cu Biserica al celor care nu sunt botezaţi, afirmă raportul lor de neeliminat cu Cristos. Toate acestea ar trebui să ne ajute ca să răspundem la întrebarea de la care am pornit - adică dacă Biserica ar putea conţine în ea un principiu de intoleranţă şi de eliminare a diferenţei - şi, în mod onest, să răspundem că nu.

Simone Caleffi

(După L'Osservatore Romano, 10 decembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu