© Vatican Media

Prefaţa Papei Francisc la cartea "Jubileul speranţei"

În Anul Sfânt, o încetare a focului pe toate fronturile de război

O lume în pace în timpul Anului Sfânt cu o încetare a focului pe toate fronturile de război: Papa Francisc destăinuieşte acest vis al său în prefaţa la cartea "Jubileul speranţei" (Editrice Elledici, 2024, 144 de pagini), scrisă de vaticanistul Francesco Antonio Grana. Iată textul pontifical.

Astăzi sunt atâtea Turandot în viaţă care spun: "Speranţa care mereu înşeală". În schimb Biblia ne spune: "Speranţa nu înşeală" (Rom 5,5). Spes non confundit. Tocmai acesta este titlul bulei cu care am convocat oficial Jubileul 2025. Trebuie să pornim la drum, împreună, şi să devenim cu adevărat pelerini ai speranţei, moto pe care l-am ales pentru următorul An Sfânt. De fapt, speranţa nu este, aşa cum se crede adesea, optimism, nici un vag sentiment pozitiv cu privire la viitor. Nu, speranţa este altceva. Nu este o iluzie sau o emoţie. Este o virtute concretă, o atitudine de viaţă şi care are de-a face cu alegeri concrete. Speranţa se hrăneşte din angajarea pentru bine din partea fiecăruia. Creşte atunci când ne simţim părtaşi şi implicaţi în a da sens vieţii noastre şi a celorlalţi. Aşadar, a alimenta speranţa este o acţiune socială, intelectuală, spirituală, artistică şi politică în sensul cel mai înalt al cuvântului. Înseamnă a pune propriile capacităţi şi resurse în slujba binelui comun. Înseamnă a semăna viitor. Speranţa generează schimbare şi îmbunătăţeşte viitorul. Este cea mai mică dintre virtuţi, spunea Charles Péguy, este cea mai mică, dar este aceea care te duce mai înainte. Şi speranţa nu înşeală. Niciodată!

Aşadar, ce înseamnă a deveni pelerini ai speranţei? Pelerinajul este o mişcare fizică: lăsăm propria casă cu propriile certitudini şi pornim în călătorie spre o destinaţie. Uneori se face un pelerinaj pentru a cere un har pentru sine sau pentru o persoană dragă şi numai când ne întoarcem acasă înţelegem, în schimb, că adevărata minune nu este aceea a vindecării fizice, ci este darul credinţei care iese întărită, confirmată de acea călătorie. Însă pelerinajul nu înseamnă numai a porni la drum fizic. Este şi o călătorie în noi înşine, punându-ne în discuţie la lumina evangheliei. "A porni la drum este tipic pentru cel care merge în căutarea sensului vieţii" (Spes non confundit, 5).

Înţelepciunea populară îi ia în râs pe bărbaţii şi pe femeile de speranţă: "Cine trăieşte din speranţă moare disperat". Şi lumea de astăzi pare să confirme această convingere cu contradicţiile sale, cu războaiele care cresc din zi în zi, cu fabricile de arme care cresc în mod exponenţial şi rapid profiturile lor, cu denatalitatea mereu crescândă, cu feminicidele şi cu atâta ură care pare să câştige tot mai mult teren. Dar, mulţumire fie lui Dumnezeu, există atâta bine silenţios, şi în Biserică, ce răspunde în fiecare la ceea ce poate să pară abisul răului. Vedem asta în lipsa de primire a migranţilor - sunt fraţii noştri! - care, înfruntând ceea ce sunt numite călătorii ale speranţei, dar care, în schimb, sunt adevărate călătorii ale disperării, îşi găsesc moartea în acea Mediterană care a devenit un mare cimitir. Vedem asta în cei care alimentează conflictele prea des uitate pentru că sunt drame umanitare care, din păcate, nu constituie o ştire.

Cât aş vrea ca următorul Jubileu să fie cu adevărat ocazia propice pentru o încetare a focului în toate ţările unde se luptă! "Primul semn de speranţă să se traducă în pace pentru lume, care încă o dată se află cufundată în tragedia războiului" (Spes non confundit, 8). Din război, din fiecare război - acest lucru trebuie să fie clar - toţi ies mereu înfrânţi, toţi! Din război toţi ies mereu înfrânţi din prima zi. Nu există învingători şi învinşi, ci numai înfrânţi! "Din această împletire de speranţă şi răbdare apare clar cum viaţa creştină este un drum, care are nevoie şi de momente forte pentru a hrăni şi a înzdrăveni speranţa, însoţitoare de neînlocuit care ne face să întrevedem destinaţia: întâlnirea cu Domnul Isus" (Spes non confundit, 5).

Speranţa nu înşeală pe nimeni. "Pentru a oferi deţinuţilor un semn concret de apropiere, eu însumi doresc să deschid o Poartă Sfântă într-o închisoare, pentru ca să fie pentru ei un simbol care invită să privească la viitor cu speranţă şi cu angajare reînnoită de viaţă" (Spes non confundit, 10). În bula de convocare a Jubileului 2025, am cerut forme de amnistie sau de iertare a pedepsei, condiţii demne pentru cei închişi - sunt fraţii noştri! - şi abolirea pedepsei cu moartea. Ea "este inadmisibilă pentru că atentează la inviolabilitatea şi demnitatea persoanei" (Discurs adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, 11 octombrie 2017). De fiecare dată când intru într-o închisoare, mai ales pentru Liturghia in Coena Domini din Joia Sfântă cu ritul spălării picioarelor, mă gândesc mereu: "De ce ei şi nu eu?". Este milostivirea lui Dumnezeu!

În Jubileul 2025 milioane de pelerini vor trece prin Poarta Sfântă de la "Sfântul Petru" şi de la celelalte trei bazilici papale: "Sfântul Ioan din Lateran", "Santa Maria Maggiore" şi "Sfântul Paul din afara zidurilor". Aş vrea ca acest pelerinaj să nu fie o călătorie turistică sau obţinerea unui rezultat, aşa cum se întâmplă la Olimpiadă. Aş vrea ca să fie cu adevărat o ocazie de convertire, de revizuire a propriei vieţi în lumina evangheliei, de ascultare a unicului Cuvânt care mântuieşte, cel al lui Isus Cristos. Şi aş vrea ca acest pelerinaj să fie însoţită mereu de un gest de caritate de îndeplinit în ascuns. Fiecare va putea face asta după propriile posibilităţi pentru a ajuta un frate ca să se ridice. De fapt, există un singur caz în care este permis a privi o persoană de sus în jos: când i se întinde mâna pentru a-l ridica de la pământ. Şi aş vrea şi ca pelerinajul să fie însoţit de o rugăciune pentru mine, pentru papa, pentru că această muncă nu este uşoară.

Aş vrea să subliniez şi că toţi, toţi, toţi pot face acest pelerinaj. Toţi! Jubileul nu este o autostradă preferenţială spre paradis destinată exclusiv celor care se consideră perfecţi. Nu, Anul Sfânt cu indulgenţa jubiliară este adresat tuturor. Toţi! Pentru că toţi suntem păcătoşi, şi papa, şi avem nevoie să fim iertaţi. Toţi! Nu există păcat pe care Domnul să nu-l poată ierta şi nu există nimeni care să nu poată cere iertarea Domnului. Şi duhovnicilor, îndeosebi misionarilor milostivirii pe care i-am instituit la recentul Jubileu extraordinar, cer ca "să continue să fie instrumente de reconciliere şi să ajute ca să se privească viitorul cu speranţa inimii care provine din milostivirea Tatălui" (Spes non confundit, 23).

Cum să nu mergem cu mintea la scena poetică a pâinii iertării din Logodnicii de Alessandro Manzoni. Acolo unde fratele Cristofor spune: "Aici înăuntru este restul din pâinea aceea... prima pe care am cerut-o prin caritate; acea pâine, de care aţi auzit vorbindu-se! V-o las vouă celorlalţi: păstraţi-o; arătaţi-o fiilor voştri. Vor veni într-o lume tristă, în timpuri triste, în mijlocul celor mândri şi celor provocatori: spuneţi-le ca să ierte mereu, mereu! Tot, tot! Şi ca să se roage, şi ei, pentru sărmanul frate!" (Logodnicii, XXXVI, 580).

Sunt recunoscător lui Francesco Antonio Grana care a voit să sintetizeze semnificaţia Jubileului 2025 cu această carte. Îmi face plăcere că a fost scos în evidenţă cum Anul Sfânt nu este exclusiv o întâlnire dictată de calendar, ci un adevărat instrument pastorale pe care pontifii, din 1300 până astăzi, l-au folosit după exigenţele timpului în care au fost chemaţi să conducă Biserica. "Îmi place să cred că un parcurs de har, animat de spiritualitatea populară, a precedat convocarea, în anul 1300, a primului Jubileu. De fapt, nu putem uita diferitele forme prin care harul iertării s-a revărsat cu îmbelşugare asupra sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. De exemplu, amintim marea «iertare» pe care Sfântul Celestin al V-lea a voit s-o acorde celor care mergeau la Bazilica «Santa Maria di Collemaggio», la L'Aquila, în zilele de 28 şi 29 august 1294, cu şase ani înainte ca Papa Bonifaciu al VIII-lea să instituie Anul Sfânt. Aşadar, Biserica experimenta deja harul jubiliar al milostivirii. Şi încă înainte, în 1216, Papa Honoriu al II-lea a primit rugămintea Sfântului Francisc care cerea indulgenţa pentru cei care aveau să viziteze Porţiuncula în primele două zile din august. Acelaşi lucru se poate afirma pentru pelerinajul la Santiago de Compostela: de fapt, Papa Calixt al II-lea, în 1122, a acordat să se celebreze Jubileul acelui sanctuar de fiecare dată când sărbătoarea apostolului Iacob cădea duminica. Este bine ca această modalitate «răspândită» de celebrări jubiliare să continue, aşa încât forţa iertării lui Dumnezeu să susţină şi să însoţească drumul comunităţilor şi al persoanelor" (Spes non confundit, 5).

Jubileul 2025 ne va oferi alte două exemple concrete de speranţă: fericiţii Pier Giorgio Frassati şi Carlo Acutis care vor fi canonizaţi chiar în timpul Anului Sfânt. Doi sfinţi tineri care au înţeles imediat în vieţile lor că centrul a toate este numai Isus Cristos care se face prezent în cei din urmă, în cei săraci, în cei care sunt rebutaţi de societate.

Frassati, ucis la 24 de ani de o poliomielită fulminantă, afirma că trebuie să trăim, nu să vegetăm. "Timpul pe care-l trăim astăzi nu are nevoie de tineri-canapea" (Veghe de rugăciune cu tinerii cu ocazia celei de-a XXXI-a Zi Mondială a Tineretului, 30 iulie 2016). Pier Giorgio "spunea că vrea să răsplătească iubirea lui Isus pe care-l primea în Împărtăşanie vizitând şi ajutând săracii" (Christus vivit, 60). Este ceea ce ni se cere şi nouă astăzi. Jubileul este ocazie propice pentru a trăi caritatea: "Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine" (Mt 25,35-37).

Acutis, câteva zile înainte de a muri la 15 ani din cauza unei leucemii fulminante, a spus: "Ofer toate suferinţele pe care va trebui să le îndur Domnului pentru papa şi pentru Biserică, pentru a nu trece prin purgatoriu şi a merge direct în cer". Carlo folosea internetul pentru a evangheliza, dar "ştia foarte bine că aceste mecanisme ale comunicării, publicităţii şi reţelelor sociale pot să fie folosite pentru a ne face să devenim subiecţi adormiţi, dependenţi de consumul şi de noutăţile pe care le putem cumpăra, obsedaţi de timpul liber, închişi în negativitate. Însă el a ştiut să folosească noile tehnici de comunicare pentru a transmite evanghelia, pentru a comunica valori şi frumuseţe. N-a căzut în capcană. Vedea că mulţi tineri, deşi păreau diferiţi, în realitate ajung să fie egali cu alţii, mergând după ceea ce le impun lor cei puternici prin mecanismele consumului şi uluirii. În acest mod, nu lasă să îmbobocească darurile pe care Domnul le-a dat lor, nu oferă acestei lumi acele capacităţi aşa de personale şi unice pe care Dumnezeu le-a semănat în fiecare. Astfel, spunea Carlo, se întâmplă că «toţi se nasc ca originali, ci mulţi mor ca fotocopii»" (Christus vivit, 105-106). O învăţătură foarte actuală şi valabilă pentru toţi.

Sper ca lectura acestei cărţi să ajute la trăirea mai bună a Jubileului speranţei.

Franciscus

(După L'Osservatore Romano, 3 decembrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu