|
"Dilexit nos": nu rămășiță din trecut, ci perspectivă profetică pentru drumul omenirii În zilele trecute a apărut enciclica Papei Francisc "Dilexit nos" în ediție comună "Ave" și "Vita e Pensiero" (144 de pagini), cu introducerea scrisă de episcopul asistent ecleziastic general al Acțiunii Catolice Italiene și al Universității Catolice "Sacro Cuore". În continuare, primul și ultimul capitol al textului prelatului, intitulate "Inima lui Cristos între tradiție și profeție" și, respectiv, "Inima pulsantă a lumii". Această a patra enciclică a Papei Francisc este surprinzătoare din diferite motive. În primul rând, datorită temei căreia îi este dedicată: Inima lui Cristos. Desigur că nu este prima intervenție a unui pontif despre această temă. Dar cu siguranță lungimea și articulația textului ne spun că este vorba de o reluare nicidecum celebrativă sau de circumstanță. Ne aflăm în fața unei tratări cu amplă respirație care aprofundează semnificația Inimii lui Isus sub diferite profiluri, de la cel antropologic la cel spiritual, de la cel biblic la cel teologic, de la învățăturile magisteriului la perspectivele pentru misiunea Bisericii astăzi, valorizând ceea ce a fost produs mai frumos și semnificativ până astăzi ca reflexie a diferitelor experiențe spirituale și ca elaborare doctrinală și pastorală. În al doilea rând, surprinde faptul că Papa Francisc înfruntă, în ultima sa enciclică, o temă cu nuanță complet diferită față de cele două enciclice precedente. În timp ce cu Laudato si' (2015) și Fratelli tutti (2020) a intrat în miezul problemelor decisive pentru actualul context social și cultural, în afară de cel eclezial, exprimând viziuni și evaluări care interpelează toată omenirea, cu un document despre Inima lui Cristos s-ar putea avea impresia că este vorba despre o problemă cu caracter spiritual, în mod substanțial internă din viața Bisericii și cu relevanță socială scăzută. În realitate, acest document este total altceva decât o simplă reluare a tradiției legate de Preasfânta Inimă, izolată în mod eronat la dimensiunea devoțională. Răsfoind cele cinci capitole și urmând reflecția frenetică ce se întinde pe 220 de paragrafe, rămânem în mod clar surprinși cu siguranță de profunzimea teologică-spirituală, dar mai ales de relevanța antropologică-socială a reflecțiilor propuse de pontif. În al treilea rând, mi se pare că este evidențiată cu această enciclică o problemă fundamentală pentru viața femeilor și a bărbaților din timpul nostru: Unde putem găsi un răspuns complet la așteptările nesuprimabile ale inimii umane? De la cine și cum poate să vină o indicație plauzibilă și non-efemeră pentru căutarea de sens, de autenticitate și de adevăr care, în pofida tuturor destrămărilor culturale și a derivelor sociale din timpul nostru, locuiesc în inima ființelor umane? În fața acestor întrebări care locuiesc în inima fiecărei ființe umane, pontiful intenționează să ofere o propunere eficace și nu evidentă. El pornește de la conștiința că "în această lume lichidă este necesar să se vorbească din nou despre inimă; să se privească acolo unde fiecare persoană, de orice categorie și condiție, face sinteza sa; acolo unde persoanele concrete au izvorul și rădăcina tuturor celorlalte forțe, convingeri, pasiuni, alegeri ale lor" (nr. 9). Starea rea a inimii umane vine de departe. Dacă "problema societății lichide este actuală", rădăcinile sale le găsim "deja în raționalismul grec și precreștin, în idealismul postcreștin și în materialism în diferitele sale forme" (nr. 10). Al patrulea aspect care provoacă o anumită surpriză este profunzimea teologică. Lipsit de orice sentimentalism spiritual - așa cum ne-am putea aștepta în tratarea unei teme care a fost apanajul unei anumite reducții emoționale și intimiste - găsim în schimb o expunere aprofundată a fundamentelor teologice care iluminează reflecția în jurul Inimii lui Cristos. Nu este o întâmplare că există și o atenție minuțioasă în folosirea expresiilor. De fapt, "Inima lui Cristos" este definiția cea mai preferată care apare de 91 de ori și este utilizată de pontif în părțile în care exprimă și dezvoltă în mod explicit gândirea sa; în timp ce "Preasfânta Inimă", expresie mai clasică, prezentă mai ales în citatele din diferiți autori și din magisteriu, apare în ansamblu de 27 de ori (cu excepția notelor); tot așa cum "Inima lui Isus" o găsim numai de 26 de ori și cu aceleași criterii ale expresiei precedente; același lucru se poate spune despre "Inima Domnului" folosită numai de 5 ori. Alegerea de a prefera expresia "Inima lui Cristos" se naște din intenția precisă de a scoate în evidență cheia teologică ce nu face din inimă un element de sine stătător, ci trebuie să fie percepută mereu ca o exprimare sintetică a întregii persoane a lui Cristos. Cu privire la acest punct, pontiful revine adesea pentru a reafirma că "devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm și adorăm este Isus Cristos întreg, Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidențiată inima sa" (nr. 48). Această realitate teologică reprezintă și cheia fundamentală pentru a înțelege sensul experienței umane care își află tocmai în inimă centrul său unificator: "Nucleul fiecărei ființe umane, centrul său cel mai intim, nu este nucleul sufletului, ci al întregii persoane în unica sa identitate, care este din suflet și trup. Totul este unificat în inimă, care poate să fie sediul iubirii cu toate componentele sale spirituale, psihice, precum și fizice" (nr. 21). Realitatea antropologică și cea cristologică converg și contribuie să dea concretețe și soliditate unei reflecții care devine pas după pas revelatoare de adevăruri fundamentale despre sensul trăirii umane și despre posibilitatea de a experimenta în plinătate iubirea lui Cristos. În acest orizont așa de unitar din punct de vedere antropologic și teologic, putem întrevedea cum referința la Inima lui Cristos nu este atât o rămășiță din trecut, cât mai degrabă o perspectivă profetică pentru drumul omenirii. Mai mult, numai în acest orizont se poate imagina o schimbare socială profundă și adevărată: "Inima lui Cristos este extaz, este ieșire, este dar, este întâlnire - afirmă pontiful -. În el devenim capabili să ne relaționăm în mod sănătos și fericit și să construim în această lume Împărăția iubirii și a dreptății. Inima noastră unită cu aceea a lui Cristos este capabilă de acest miracol social" (nr. 28). Din acest punct de vedere înțelegem că viziunea de la care pornește și la care trimite Papa Francisc nu este chiar așa de îndepărtată de ceea ce a învățat și a solicitat în enciclicele precedente. O reală și decisivă schimbare culturală și socială este imposibilă fără o reînnoire profundă a inimii umane. Așadar, printre rânduri, percepem și un apel puternic de a ne lăsa prinși de iubirea care izvorăște din Inima lui Cristos pentru a fi artizani ai unei adevărate transformări interioare și sociale. "Tot același Isus așteaptă astăzi ca tu să-i dai posibilitatea de a ilumina existența ta, de a te ridica, de a te umple cu forța sa" (nr. 38), pentru că "împreună cu Cristos, pe ruinele pe care noi le lăsăm în această lume cu păcatul nostru, suntem chemați să construim o nouă civilizație a iubirii" (nr. 182). * * * Pe urma tradiției ignațiene, printre teologii care au dat o contribuție fundamentală la elaborarea unei gândiri despre raportul dintre Inima lui Cristos și misiunea Bisericii în timpul nostru, în afară de Karl Rahner, citat în mod expres de Papa Francisc, cred că este necesar să-l amintim și pe Hans Urs von Balthasar, îndeosebi pentru o scriere a sa de teologie spirituală din 1945, inspirată și din dialogul cu mistica Adrienne von Speyr, în care scoate în evidență centralitatea Inimii lui Cristos și dinamismul relației sale cu lumea prin Mireasa sa, Biserica. În această conștiință de corelație concretă și întrupată în istorie trebuie regândite și aspectele mai tradiționale și tipice ale spiritualității Preasfintei Inimi. Ele, în mod diferit, evidențiază cum Inima lui Cristos poartă cu sine pe cruce suferințele omenirii și cum inima omului, trăind dinamismul mângâierii, reparării și căinței, ca "ghimpe benefic care arde înăuntru și vindecă" (nr. 159), experimentează tensiunea virtuoasă a dialogului de iubire care purifică, transfigurează și face solidari (cf. nr. 151-163). Astfel este posibil să se experimenteze, în mod profund și implicator, participarea la misterul pascal și la "destinul trupului mistic al lui Cristos care merge în poporul sfânt al lui Dumnezeu și care poartă în sine destinul lui Cristos în orice timp și loc din istorie. Devoțiunea mângâierii nu este neistorică sau abstractă, se face trup și sânge pe drumul Bisericii" (nr. 157). Din aceste presupuneri provine viziunea încrezătoare și încărcată de speranță pe care o găsim în al cincilea și ultimul capitol, unde pontiful arată toate implicațiile și consecințele sociale ale unei reînnoite sintonizări a credincioșilor cu spiritualitatea autentică a Inimii lui Cristos. Cu titlul sugestiv "iubire prin iubire", ne arată care este rezultatul dialogului profund dintre Inima lui Cristos și inima creaturilor sale. În lumina Scripturii trebuie să fim conștienți că "răspunsul cel mai bun la iubirea Inimii sale este iubirea față de frați; nu există gest mai mare pe care putem să i-l oferim pentru a răsplăti iubire prin iubire" (nr. 167). Toată istoria spiritualității, așa cum este amintit în această parte conclusivă a enciclicei, confirmă că o autentică experiență a iubirii lui Cristos generează exigența de a-i corespunde iubindu-i pe frați, pentru că, "în definitiv, cheia răspunsului nostru la iubirea Inimii lui Cristos este iubirea față de aproapele" (nr. 178). Se altoiește în această corespundere de iubire ceea ce Papa Francisc numește: "semnificația socială a reparării adusă Inimii lui Cristos". Ne amintește că nu este vorba de o contabilitate a ceea ce se dă și ceea ce se primește sau de a repara dauna făcută, ci de a intra în logica gratuității și a posibilității de a fi regenerați în iubirea lui Cristos. Pentru aceasta, "repararea creștină nu poate fi înțeleasă numai ca un ansamblu de opere exterioare, care sunt totuși indispensabile și uneori admirabile. Ea cere o spiritualitate, un suflet, un sens care să-i dea putere, elan și creativitate neobosită. Are nevoie de viața, de focul și de lumina care vin din Inima lui Cristos" (nr. 184). Printre dimensiunile care mărturisesc mai mult eficacitatea unei adevărate conformări cu Inima lui Cristos este capacitatea de iertare și de reconciliere. Sunt semnul unei inimi care a intrat în logica gratuității iubirii primite căreia nu i se poate corespunde decât cu aceeași libertate de a iubi, dezarmând sentimentele de ură și de resentiment pentru a ajunge până la iubirea dușmanilor (cf. nr. 187-190). În acest sens, repararea nu este o refacere a ceva ce lipsește iubirii milostive a lui Dumnezeu, pentru că "nu există nimic de adăugat la unica jertfă răscumpărătoare a lui Cristos, dar este adevărat că respingerea libertății noastre nu permite Inimii lui Cristos să-și extindă «valurile de duioșie infinită» în această lume" (nr. 197), conform expresiei atât de îndrăgite de Sfânta Tereza cea Mică a Pruncului Isus. Cu cât intrăm mai mult în misterul iubirii infinite a Inimii lui Cristos, care și-a dat viața pentru noi imprimând un sens euharistic tuturor lucrurilor, cu atât devenim mai capabili să ne dedicăm viața proprie pentru alții cu adevărată libertate și mare generozitate. "O inimă umană care face loc iubirii lui Cristos prin încrederea totală și îi permite să se extindă în viața proprie cu focul său - afirmă în concluzie pontiful - devine capabilă să-i iubească pe alții ca și Cristos, făcându-se mică și apropiată de toți. Astfel, Cristos satură propria sete și răspândește glorios flăcările duioșiei sale arzătoare în noi și prin noi. Să observăm frumoasa armonie care există în toate acestea" (nr. 203). Orizontul spre care se proiectează puterea iubirii care provine din Inima lui Cristos este cel misionar, fără de care ar fi amenințată însăși esența palpitației de iubire a lui Cristos. Inima lui Cristos freamătă, pentru că încă nu a ajuns la mulți mărturia frumuseții trăirii în el și a locuirii în Inima sa. "Misiunea, înțeleasă în perspectiva de a iradia iubirea Inimii lui Cristos - afirmă Sfântul Părinte -, cere misionari îndrăgostiți, care să se lase iarăși cuceriți de Cristos și care să nu poată să nu transmită această iubire care a schimbat viața lor" (nr. 209). Astfel înțelegem cât de adevărat este ceea ce încă de la început am afirmat cu privire la natura și la finalitățile acestei enciclice, și anume că nu este de mai mică valoare sau eficacitate profetică față de cele precedente. Afirmă asta în mod explicit și Sfântul Părinte: "Ceea ce exprimă acest document ne permite să descoperim că tot ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si' și Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu iubirea lui Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei ființe umane și să ne îngrijim împreună de casa noastră comună" (nr. 217). O sinteză eficace a inspirației și a fundamentului teologic al Dilexit nos o putem scoate dintr-o expresie a lui Benedict al XVI-lea care scria: "Credința, care ia conștiința iubirii lui Dumnezeu revelată în inima străpunsă a lui Isus pe cruce, trezește la rândul său iubirea. Ea este lumina - în fond unica - ce luminează mereu din nou o lume întunecată și ne dă curajul de a trăi și de a acționa". În cele din urmă, nu putem să nu percepem legătura profundă care există între parcursul care ne pregătește pentru Jubileul din 2025 și această enciclică. Însăși bula de convocare ne amintește că "speranța se naște din iubire și se întemeiază pe iubirea care izvorăște din Inima lui Isus străpunsă pe cruce". O lectură atentă și meditată a acestui document dedicat Inimii lui Cristos nu va putea decât să întărească angajarea de a mărturisi iubirea Domnului în toate acele ambiente deja schițate de Papa Francisc în enciclicele precedente și, în același timp, de a face și mai fecund și rodnic evenimentul jubiliar. Pentru că, așa cum scrie Bruno Forte, "enciclica poate să fie considerată un soi de compendiu a ceea ce Papa Francisc a voit și vrea să spună fiecărui frate sau surori în umanitate". De aceea nu putem să nu ne unim cu el în invocația finală: "Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toți fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi și a sluji, pentru a ne determina să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară și fraternă" (nr. 220). de Claudio Giuliodori (După L'Osservatore Romano, 19 noiembrie 2024) Traducere de pr. Mihai Pătrașcu
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |