© Vatican Media

Seminar despre Spovadă la Penitenţiaria Apostolică

A ne ierta, a ne lăsa iertaţi şi a-i ierta pe ceilalţi

"Sacramentele includ toată viaţa noastră: cotidianitatea noastră, a muri şi a trăi, a mânca, a bea, a munci, dar şi păcatele noastre, slăbiciunile şi bolile. Totul este condus la unitatea condiţiei omului nou în Cristos. Prin viaţa sacramentală, toată omenirea este mântuită". Cu aceste cuvinte, cardinalul penitenţiar major Angelo De Donatis s-a adresat participanţilor - în mare parte laici - de la al treilea Seminar despre Spovadă cu tema "Să facem sărbătoare... a fost mort şi a înviat (Lc 15,32)", care s-a deschis ieri după-amiază pentru a se încheia astăzi, 25 octombrie 2024, în Palatul Cancelariei.

În salutul său, De Donatis a spus că "omul pe de o parte a făcut cuceriri minunate, pe de altă parte este pierdut, având nevoie să redescopere propria identitate: încearcă să se elibereze de închideri, de dependenţe, dar mai devreme sau mai târziu va trebui să descopere că nu reuşeşte să se descurce". Până când - în loc să aibă încredere numai în el însuşi - nu se va încrede în Dumnezeu şi în ceilalţi, va trăi "o experienţă dureroasă şi va apare în inima sa o dezolare care duce la disperare". Iată, a concluzionat cardinalul, importanţa de "a redescoperi misterele marilor daruri sacramentale pe care Biserica ni le oferă".

Despre "Vină, păcat, iertare: gramatică antropologică a celui de-al patrulea sacrament" a prezentat Cristiana Freni, de la Universitatea Pontificală Saleziană, aprofundând "restituire" de sine însuşi fiinţei umane care are loc prin Spovadă. În această optică, este esenţial "a ne confrunta cu faptul că omul nu este o realitate rezolvabilă din exterior, din punctul de vedere material, revendicând astfel transcendenţa care este în noi" înzestraţi în mod constitutiv cu un "orizont de sens".

De aceea, a continuat ea, "gramatica" celui de-al patrulea sacrament trece "prin mari aspecte ale antropologiei: a reeduca la interioritate - faţă de care omul din al treilea mileniu este mai puţin antrenat, a ne accepta "fiinţe de limită", a elimina delirul atotputerniciei, a ne confrunta cu sărăcia noastră şi a ne ierta, a ne lăsa iertaţi şi a-i ierta pe ceilalţi".

Părintele Fabio Rosini, director al Oficiului pentru Pastoraţia Universitară din Dieceza de Roma, a evidenţiat că "prin reconciliere avem oportunitatea de a readuce persoanele în viaţa adevărată, cea fără limite". Este inutil, a afirmat el, "să încercăm să-l ajustăm pe om dacă nu i se dă o regenerare. Omul este făcut pentru a fi răscumpărat, amintirea frumuseţii este în el". Preotul a relatat: "De fiecare dată când un tânăr vine ca să se spovedească trebuie să fiu acel profet, acel drept care doreşte pentru el măreţia, trebuie să-l duc din nou la sublimitatea sa. Probabil va avea nevoie de timp, pentru că libertatea este unicul drum al iubirii, însă cerul fără el nu ar fi acelaşi".

A încurajat "să fim apostoli ai Spovezii, fără a ne fi frică de acest sacrament" episcopul Krzysztof Jósef Nykiel, regent al Penitenţiariei Apostolice, în intervenţia sa despre "Cum să (nu) ne spovedim. Isteţimi şi sugestii pentru o spovadă bună", care a deschis sesiunea de astăzi a lucrărilor, oferind în mod divulgativ idei despre aspecte practice legate de sacramentul pe care Papa Francisc îl numeşte "al vindecării şi al bucuriei".

Pentru a face o spovadă bună, a spus prelatul, "avem nevoie in primis de încrederea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi sinceritatea inimii, evitând orice soi de diplomaţie şi de viclenie, pentru că nu acestea sunt atitudinile care deschid la har, ci adevărata contritio cordis". Când se rosteşte cuvântul "spovadă", a afirmat Nykiel, "pentru unii sunt ca ceva neplăcut care ar fi mai bine să se evite. Este adevărat că a mărturisi păcatele comise nu este lucrul cel mai plăcut care se poate imagina", dar "există multe îndatoriri în viaţă care nu sunt plăcute şi care trebuie îndeplinite".

Dincolo de numeroasele argumente care se pot aduce pentru a nu merge să ne spovedim, a subliniat regentul, "în mod obiectiv niciunul dintre ele nu justifică privarea de acest mare sacrament". Aşadar a expus cei cinci paşi pentru o spovadă bună, aşa cum este indicat de catehisme, texte religioase şi devoţionale: cercetarea cugetului, căinţa, intenţia de a corecta răul făcut, mărturisirea păcatelor, îndeplinirea pocăinţei.

Printre diferitele metode de cercetare a cugetului, Monseniorul Nykiel a prezentat confruntarea cu cele zece porunci, cea cu virtuţile creştine şi umane, analizarea modului cum se îndeplinesc îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi. În cercetarea cugetului, a sugerat el, "poate fi util să se scrie propriile păcate pe o foaie de hârtie, dar după Spovadă nu trebuie uitat să se distrugă foaia aceea", cu un gest asemănător "cu acela pe care Dumnezeu îl face cu păcatele: după dezlegare nu mai există". Odată "identificate" păcatele, penitentul trebuie să se căiască, adică "să se îndurereze pentru păcatele comise", şi pentru a face asta sugestia este "a ne gândi la iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de noi şi la cât de ingraţi suntem".

Strâns legată de actul de durere sau de căinţă este intenţia de a face reparare, şi pentru că "dacă nu există voinţa de a face reparare, adică de a ne corecta, nu poate să existe o adevărată căinţă". În momentul Spovezii este obligatoriu să se menţioneze toate păcatele grave nemărturisite comise de la ultima Spovadă, dar "este potrivit", aceasta este indicaţia prelatului, să se mărturisească şi păcatele veniale, aşa încât "să se primească mai multe haruri de la Dumnezeu".

Când se mărturisesc păcatele grave, a specificat el, "este necesar să se indice aproximativ de câte ori le-am comis şi circumstanţele care agravează sau schimbă natura păcatului" pentru că, de exemplu, "a fura într-un supermagazin nu este acelaşi lucru cu a fura într-o biserică" şi "adulterul nu este acelaşi lucru cu păcatul de desfrâu".

În orice caz, nu trebuie "să ne fie frică să mărturisim păcatele noastre, oricât de mari ar putea să fie, pentru că duhovnicul nu se va înspăimânta: practic este imposibil a spune un păcat pe care duhovnicul nu l-a auzit niciodată în viaţa sa". Însă a nu spune în mod voluntar un păcat, a avertizat el, "este un sacrilegiu şi spovada va fi nulă", prin urmare dacă nu suntem dispuşi să mărturisim toate păcatele noastre grave, "este mai bine să nu ne spovedim".

Este diferit dacă se uită un păcat grav: în acest caz, Spovada este validă, dar penitentul este obligat să mărturisească păcatul uitat la Spovada următoare şi între cele două spovezi, poate primi Împărtăşania. Cât priveşte pocăinţa, regentul a clarificat că "nu este pentru a ne pedepsi, ci pentru a ne ajuta să reparăm păcatele noastre".

În sfârşit a trecut în revistă câteva isteţimi practice, de la confesionalele cu grilaj "pentru a respecta dorinţa multor credincioşi de a nu fi recunoscuţi" la frecvenţa ideală - "depinde, a ne spovedi nu este un «carnet de pontaj», dar este bine să ne spovedim des" - pentru a ajunge la problema secretului sacramental, care în niciun caz nu poate fi încălcat, nici măcar după moartea penitentului sau dacă papa l-ar dispensa pe duhovnic de obligaţie.

Apoi Nykiel a încurajat să "fim prieteni" ai sacramentului, care nu ne face să pierdem nimic, ci permite să câştigăm mult. Şi a concluzionat destăinuind că este impresionant - în liturgia penitenţială pe care Papa Francisc o celebrează de la pontificatului la "Sfântul Petru" în Postul Mare - "a-l vedea pe Sfântul Părinte mergând într-un confesional şi îngenunchind pentru a mărturisi păcatele sale. Acest gest a fost un mare exemplu pentru toţi catolicii. Papa, cardinalii, episcopii, preoţii, toţi se spovedesc ca şi laicii".

Înainte de amiază a urmat părintele Marco Panero, prelat consilier al Penitenţiariei, care a intervenit despre "Chiar trebuie să ne spovedim? Argumente mereu actuale (şi mângâietoare)" şi părintele Ján Ďačok, de la Universitatea slovacă din Trnava, care a vorbit despre "spovada ca oportunitate de a experimenta harul".

de Lorena Leonardi

(După L'Osservatore Romano, 25 octombrie 2024)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu