© Vatican Media

A doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (2-27 octombrie 2024)

Prima Congregaţie Generală

Intervenţia Sfântului Părinte Francisc (2 octombrie 2024)

Iubiţi fraţi şi surori,

De când Biserica lui Dumnezeu a fost "convocată în Sinod", în octombrie 2021, am parcurs împreună o parte din drumul lung la care Dumnezeu Tatăl îl cheamă dintotdeauna pe poporul său, invitându-l între toate neamurile să ducă vestea cea bună că Isus Cristos este pacea noastră (cf. Ef 2,14) şi întărindu-l în misiune cu Duhul Sfânt.

Această Adunare, condusă de Duhul Sfânt, care "moaie tot ce-i împietrit, încălzeşte ce-i răcit şi îndreaptă ce-i greşit", va trebui să ofere contribuţia sa ca să se realizeze o Biserică sinodală în misiune, care să ştie să iasă din ea însăşi şi să locuiască în periferiile geografice şi existenţiale, având grijă să stabilească legături cu toţi în Cristos, Fratele şi Domnul nostru.

Există un text de un autor spiritual din secolul al IV-lea (cf. Macarie Alexandrinul, Om. 18, 7-11: PG 34, 639-642) care ar putea rezuma ce se întâmplă când Duhul Sfânt este pus în condiţia de a acţiona pornind de la Botez care îi generează pe toţi în demnitate egală. Experienţele pe care le descrie ne permit să recunoaştem ceea ce s-a întâmplat în aceşti trei ani, şi ceea ce se va mai putea întâmpla.

Reflecţia acestui autor spiritual ne ajută să înţelegem că Duhul Sfânt este ghid sigur, iar prima noastră misiune este să învăţăm să distingem glasul său, pentru că el vorbeşte în toţi şi în toate lucrurile şi acest proces sinodal ne-a făcut să trăim această experienţă.

Duhul Sfânt ne însoţeşte mereu. Este mângâiere în tristeţe şi în plâns, mai ales atunci când - tocmai datorită iubirii pe care o nutrim faţă de omenire -, în faţa lucrurilor care nu merg bine, a nedreptăţilor care prevalează, a încăpăţânării cu care ne opunem să răspundem cu binele în faţa răului, a trudei de a ierta, a lipsei de curaj în căutarea păcii, suntem cuprinşi de descurajare, ni se pare că nu mai este nimic de făcut şi ne predăm disperării. Aşa cum speranţa este virtutea mai umilă, dar mai puternică, disperarea este cel mai rău, mai puternic.

Duhul Sfânt şterge lacrimile şi mângâie, deoarece comunică speranţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu încetează, pentru că iubirea sa nu încetează.

Duhul Sfânt pătrunde în acea parte din noi care adesea este atât de asemănătoare cu aulele tribunalelor, unde îi punem pe imputaţi în boxă şi formulăm judecăţile noastre, de cele mai multe ori de condamnare. Tocmai acest autor, în omilia sa, ne spune că Duhul Sfânt aprinde în cei care îl primesc un foc, "focul de atâta bucurie şi iubire, încât dacă ar fi posibil ar lua în inima lor pe toţi, buni şi răi, fără nicio deosebire". Asta pentru că Dumnezeu îi primeşte pe toţi, mereu, să nu uităm: toţi, toţi, toţi şi mereu, şi tuturor oferă noi posibilităţi de viaţă, până în ultimul moment. De aceea noi trebuie să-i iertăm pe toţi şi mereu, conştienţi că dispoziţia de a ierta se naşte din experienţa de a fi fost iertaţi. Numai unul poate să nu ierte: cel care nu a fost iertat.

Ieri, în timpul veghii penitenţiale, am trăit această experienţă. Am cerut iertare, am recunoscut că suntem păcătoşi. Am pus deoparte orgoliul, ne-am dezlipit de prezumţia de a ne simţi mai buni decât ceilalţi. Am devenit mai umili?

Şi umilinţa este dar al Duhului Sfânt: trebuie să-l cerem. Umilinţa, cum spune etimologia cuvântului, ne restituie pământului, lui humus, şi ne aminteşte originea, unde fără suflul Creatorului am fi rămas noroi fără viaţă. Umilinţa ne permite să privim lumea recunoscând că nu suntem mai bine decât ceilalţi. După cum spune Sfântul Paul: "Nu vă consideraţi pe voi înşivă inteligenţi" (Rom 12,16). Şi nu se poate fi umili fără iubire. Creştinii ar trebui să fie ca acele femei descrise de Dante Alighieri într-un sonet, femei care au durerea în inimă din cauza pierderii tatălui prietenei lor Beatrice: "Voi care purtaţi aspect umil, cu ochii aplecaţi în jos, arătând durere" (Vita Nuova, XXII, 9). Aceasta este umilinţa solidară şi compătimitoare a celui care se simte frate şi soră a tuturor, îndurând aceeaşi durere, şi recunoscând în rănile şi în plăgile fiecăruia, rănile şi plăgile Domnului nostru.

Vă invit să medităm în rugăciune asupra acestui frumos text spiritual şi să recunoaştem că Biserica - semper reformanda - nu poate merge şi nu se poate reînnoi fără Duhul Sfânt şi surprizele sale; fără a se lăsa modelată de mâinile lui Dumnezeu creator, ale Fiului, Isus Cristos, şi ale Duhului Sfânt, aşa cum ne învaţă Sfântul Irineu din Lyon (Împotriva ereziilor, IV, 20, 1).

De fapt, de când, la început, Dumnezeu a scos din pământ bărbatul şi femeia; de când Dumnezeu l-a chemat pe Abraham ca să fie binecuvântare pentru toate popoarele pământului şi l-a chemat pe Moise ca să conducă prin pustiu un popor eliberat din sclavie; de când Fecioara Maria a primit Cuvântul care a făcut-o Mamă a Fiului lui Dumnezeu după trup şi Mamă a fiecărui discipol şi a fiecărei discipole a Fiului său; de când Domnul Isus, răstignit şi înviat, l-a revărsat pe Duhul său Sfânt la Rusalii: de atunci suntem pe cale, ca nişte "milostiviţi", spre împlinirea deplină şi definitivă a iubirii Tatălui. Şi să nu uităm acel cuvânt: suntem milostiviţi.

Cunoaştem frumuseţea şi truda drumului. Îl parcurgem împreună, ca popor care, şi în acest timp, este semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc (LG 1). Îl parcurgem cu şi pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie de bunăvoinţă, în fiecare dintre cei în care lucrează în mod invizibil harul (GS 22). Îl parcurgem convinşi de esenţa relaţională a Bisericii, veghind pentru ca relaţiile care ne sunt dăruite şi care sunt încredinţate responsabilităţii noastre şi creativităţii noastre să fie mereu manifestare a gratuităţii milostivirii. Un aşa-zis creştin, care nu intră în gratuitate şi în milostivirea lui Dumnezeu, este pur şi simplu un ateu travestit în creştin. Milostivirea lui Dumnezeu ne face credibili şi responsabili.

Surorilor, fraţilor, parcurgem acest drum ştiind că suntem chemaţi să reflectăm lumina soarelui nostru, care este Cristos, ca lună palidă care asumă cu fidelitate şi cu bucurie misiunea de a fi pentru lume sacrament al acelei lumini, care nu străluceşte de la noi înşine.

A XVI-a Adunare Ordinară a Sinodului Episcopilor, ajunsă acum la Sesiunea a doua, reprezintă în mod original acest "mers împreună" al poporului lui Dumnezeu.

Inspiraţia percepută de Sfântul Papă Paul al VI-lea, când în 1965 a instituit Sinodul Episcopilor, s-a revelat destul de rodnică. În cei şaizeci de ani trecuţi de atunci am învăţat să recunoaştem în Sinodul Episcopilor un subiect plural şi simfonic capabil să susţină drumul şi misiunea Bisericii Catolice, ajutând în mod eficace pe episcopul de Roma în slujirea sa adusă comuniunii tuturor Bisericilor şi a întregii Biserici.

Sfântul Paul al VI-lea era foarte conştient că "acest Sinod, ca orice instituţie, cu trecerea timpului va putea să fie perfecţionată mai mult" (Apostolica sollicitudo). Constituţia apostolică Episcopalis communio a intenţionat să păstreze ca lucru preţios experienţa diferitelor Adunări sinodale (ordinare, extraordinare, speciale), configurând în mod explicit Adunarea sinodală ca proces şi nu numai ca eveniment.

Procesul sinodal este şi un proces de învăţare, în cursul căruia Biserica învaţă să se cunoască mai bine pe sine însăşi şi să găsească formele de acţiune pastorală mai adecvate misiunii pe care Domnul său i le încredinţează. Acest proces de învăţare implică şi formele de exercitare a slujirii păstorilor, îndeosebi a episcopilor.

Când am decis să convoc ca membri cu titlu deplin ai acestei a XVI-a Adunări şi un număr semnificativ de laici şi consacraţi (bărbaţi şi femei), diaconi şi preoţi, dezvoltând ceea ce deja a fost prevăzut în parte pentru precedentele Adunări, am făcut asta în coerenţă cu înţelegerea exercitării slujirii episcopale exprimată de Conciliul Ecumenic Vatican II: episcopul, principiu şi fundament vizibil de unitate a Bisericii particulare, nu poate trăi propria slujire decât în poporul lui Dumnezeu, cu poporul lui Dumnezeu, precedând, stând în mijloc şi urmând porţiunea poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată. Această înţelegere inclusivă a slujirii episcopale cere să fie manifestată şi să poată fi recunoscută evitând două pericole: primul, caracterul abstract care uită concreteţea fertilă a locurilor şi a relaţiilor şi valoarea fiecărei persoane; al doilea pericol este acela de a frânge comuniune contrapunând ierarhie la credincioşi laici. Nu este vorba desigur de a înlocui una cu ceilalţi, incitaţi de strigătul: acum ne revine nouă! Nu, asta nu merge: "acum ne revine nouă laicilor", "acum ne revine nouă preoţilor", nu, nu merge asta. În schimb, ne este cerut să ne exercităm împreună într-o artă simfonică, într-o compoziţie care îi uneşte pe toţi în slujirea adusă milostivirii lui Dumnezeu, în funcţie de diferitele slujiri şi carisme pe care episcopul are misiunea de a le recunoaşte şi a le promova.

A merge împreună, toţi, toţi, toţi este un proces în care Biserica, docilă la acţiunea Duhului Sfânt, sensibilă în interceptarea semnelor timpurilor (GS 4), se reînnoieşte încontinuu şi perfecţionează sacramentalitatea sa, pentru a fi martor credibil al misiunii la care este chemată, pentru a aduna toate popoarele de pe pământ în unicul popor aşteptat la sfârşit, când însuşi Dumnezeu ne va aşeza la ospăţul pregătit de el (cf. Is 25,6-10).

Compoziţia acestei a XVI-a Adunări este deci mai mult decât un fapt contingent. Ea exprimă o modalitate de exercitare a slujirii episcopale coerentă cu Tradiţia vie a Bisericilor şi cu învăţătura Conciliului Vatican II: niciodată episcopul, ca şi oricare alt creştin, se poate gândi "fără celălalt". Aşa cum nimeni nu se mântuieşte singur, vestirea mântuirii are nevoie de toţi, şi ca toţi să fie ascultaţi.

Prezenţa la Adunarea Sinodului Episcopilor a membrilor care nu sunt episcopi nu face să dispară dimensiunea "episcopală" a Adunării. Şi asta o spun pentru vreo furtună de bârfe care au umblat dintr-o parte în alta. Cu atât mai puţin pune vreo limită sau derogare autorităţii proprii a fiecărui episcop şi a Colegiului Episcopal. Mai degrabă ea semnalează forma pe care este chemată să asume exercitarea autorităţii episcopale într-o Biserică conştientă că este constitutiv relaţională şi pentru aceasta sinodală. Relaţia cu Cristos şi între toţi în Cristos - cei care sunt şi cei care încă nu sunt, dar care sunt aşteptaţi de Tatăl - realizează substanţa şi modelează în fiecare timp forma Bisericii.

Trebuie să se găsească, în timpuri adecvate, diferite forme de exercitare "colegială" şi "sinodală" a slujirii episcopale (în Bisericile particulare, în grupările de Biserici, în întreaga Biserică), respectând mereu depozitul credinţei şi Tradiţia vie, răspunzând mereu la ceea ce Duhul cere Bisericilor în acest timp deosebit şi în diferitele contexte în care ele trăiesc. Şi să nu uităm că Duhul este armonia. Să ne gândim la acea dimineaţă de Rusalii: era o dezordine teribilă, dar el făcea armonia, în acea dezordine. Să nu uităm că el este chiar armonia: nu este o armonie sofisticată sau intelectuală; este tot, este o armonie existenţială.

Duhul Sfânt este cel care face aşa încât Biserica să fie veşnic fidelă faţă de mandatul Domnului Isus Cristos şi veşnic în ascultarea cuvântului său. Duhul îi conduce pe discipoli la tot adevărul (cf. In 16,13). Ne conduce şi pe noi, adunaţi în Duhul Sfânt în această Adunare, pentru a da un răspuns, după trei ani de drum, la întrebare cum să fie Biserică sinodală misionară. Eu aş adăuga milostivă.

Cu inima plină de speranţă şi de recunoştinţă, conştient de misiunea angajantă care vă este încredinţată (şi care ne este încredinţată), urez tuturor să se deschidă cu disponibilitate la acţiunea Duhului Sfânt, călăuza noastră sigură, mângâierea noastră. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu