Strălucirea Bisericii tăcute: mărturie plină de speranţă despre viaţa contemplativă

Ziua de 21 noiembrie, când se comemorează "Prezentarea la templu a sfintei Fecioare Maria" este şi Ziua "Pro Orantibus" sau Ziua Mondială a Surorilor de viaţă Contemplativă.

În cadrul unei omilii ţinute de papa emerit Benedict al XVI-lea în biserica "Sao Paolo" din Luanda (Angola), la 21 martie 2009, acesta ţinea să amintească în mod special că "surorile de viaţă contemplativă sunt o prezenţă invizibilă, dar extrem de rodnică pentru viaţa Bisericii şi pentru cea a lumii întregi".

Despre strălucirea acestei părţi invizibile a Bisericii, trupul mistic al lui Cristos, despre frumuseţea acestei prezenţe ascunse, mai puţin cunoscute, mai ales la noi în Dieceza de Iaşi dar a unei prezenţe nu mai puţin necesare şi vitale ne vorbeşte pr. Laurenţiu Dăncuţă în mărturia pe care o redăm în rândurile ce urmează, mărturie dată în urma unei vizite făcute la Arhicenobiul Benedictin "Sfântul Andrei Apostolul" din Arpino (Italia).

Surorile Benedictine de la mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara (Piatra-Neamţ) îi mulţumesc şi pe această cale părintelui Laurenţiu şi şi tuturor acelora care astăzi, şi nu numai, le sunt alături cu rugăciunile şi sprijinul lor material şi spiritual: "Domnul să vă răsplătească din plin cu belşugul harurilor sale!"

*

"Este atât de obositor să trăieşti doar din perspectiva a ceea ce se vede, a ceea ce se simte. Prea des suntem tributari simţurilor şi nu ne mai încredem în ceea ce e dincolo de puterea noastră de percepere. Astfel, întreaga realitate din viaţa noastră am redus-o la simţuri, în special la ceea ce putem vedea şi atinge. Chiar şi pe cei dragi i-am circumscris simţurilor noastre limitate, uitând că ei, ca şi noi, nu sunt doar materie, uitând că universul nu e doar ceea ce se vede, uitând de infinitatea care există dincolo de simţurile noastre. Am uitat mai ales că omul are şi un suflet la care, doar cu simţurile, nu putem ajunge. Am redus omul şi universul doar la materia vizibilă, am circumscris bogăţia acestor realităţi în limitele noastre.

Apoi am îndrăznit şi mai mult şi am procedat la fel şi cu Dumnezeu: l-am exclus, pentru că simţurile nu-l percep, iar sufletul, creat "special" pentru realităţile măreţe, ni l-am umplut cu nimicuri. Ne-am împovărat sufletul, l-am acoperit cu un văl şi l-am făcut incapabil de a percepe realitatea şi măreţia "celuilalt". I-am dat o singură preocupare: să ne vadă şi să se intereseze doar de noi. Şi iată-ne, plini de egoism, concentraţi doar pe starea de bine a propriei persoane, într-o totală independenţă şi indiferenţă. Comportamentul nostru are un singur refren: numai eu exist, doar eu contez şi, clar, numai mie mi se cuvine totul.

Şi nu doar pe Dumnezeu şi pe ceilalţi i-am exclus şi i-am redus la nivelul simţurilor noastre, dar aşa am făcut şi cu Biserica. Am privit-o de la distanţă şi am văzut numai păcatul unora (fie ei şi preoţi sau persoane consacrate sau laici!), am simţit doar suprafaţa unei părţi. Apoi am stat la fiecare colţ al timpului şi am ascultat şi ne-am bucurat de bârfele despre şi (uneori) de la oamenii care formează "Mireasa lui Cristos". Am privit mereu doar la ce fac oamenii, în special la ce fac rău oamenii din Biserică. Ne-am folosit toate simţurile şi capacitatea de a raţiona şi am conclus rapid: nu am nevoie de o astfel de Biserică plină de păcate, de rău, de bârfe etc.

Dar oare aceasta este toată realitatea Bisericii?! Oare Biserica este doar ceea ce se vede? Oare Biserica nu are o "inimă" la care ştim bine că nu putem ajunge prin simţurile noastre? Oare Biserica nu este ca o mamă căreia, deşi nu-i poţi vedea sentimentele şi iubirea din inimă, le simţi din plin atunci când te laşi purtat în braţe, dezmierdat şi răsfăţat de ea? Dar... câţi se mai lasă purtaţi în braţe şi câţi privesc cu repulsie de la distanţă?! Oare de ce uităm de partea "ascunsă" a Bisericii?! Oare de ce refuzăm să ne bucurăm de splendoarea părţii invizibile a Bisericii: prezenţa lui Dumnezeu, harurile, sacramentele, oamenii buni şi tăcuţi care nu fac atât de mult zgomot ca răul?! Pe acestea de ce le neglijăm? Despre acestea de nu vorbeşte nimeni sau de ce nu se vorbeşte mai mult?

Biserica trebuie revalorificată, resimţită ca un tezaur bogat care stă ascuns privirilor noastre. A dispreţui Biserica pentru că nu ne convine ce vedem, este la fel de pueril ca şi a fi indiferent, neinteresat şi a te dezice de un teren fertil şi bogat în minereuri ascunse în pământ la sute de metri, dar în care nu crezi pentru că nu le vezi. Şi cum să le vezi dacă nu sapi, dacă nu te interesezi, dacă nu cauţi, dacă nu te apropii?! Nu poţi săpa într-un pământ şi să te bucuri de valoarea lui fără să te apropii de el. Nu poţi să emiţi judecăţi pripite despre Biserică de la distanţă, după cum nu poţi să-i simţi căldura şi iubirea pe care o emană fără să te laşi purtat pe braţele ei materne.

Toate acestea îmi vin acum în minte şi nu-mi dau linişte pentru că doar cu ceva timp în urmă am fost martorul unei străluciri deosebite a Bisericii, o strălucire care stă ascunsă, dar care există. Sunt atât de multe minunăţii pe care putem şi trebuie să le descoperim în Biserică, "trupul mistic al lui Cristos". Noul popor al lui Dumnezeu este atât de divers şi splendoarea lui, modul lui de manifestare a harurilor, este inepuizabil, este ca un izvor care nu va seca niciodată. Am văzut şi am simţit aceasta din plin când am vizitat mănăstirea benedictină "Sfântul Andrei", din Arpino (Provincia Frosinone - Lazio).

Arpino este un oraş cu o istorie bogată ce traversează toată era creştinismului şi îşi găseşte rădăcinile cu sute de ani înainte de Cristos. Printre altele Arpino este cunoscut ca oraşul lui Marco Tullio Cicerone, pentru că aici s-a născut avocatul, scriitorul şi omul politic roman pe care noi îl cunoaştem cu numele de Cicero. Apoi Arpino este vestit şi pentru una dintre mănăstirile cele mai vechi din lume, ale cărei origini se găsesc tocmai în timpul vieţii celor doi mari sfinţi: sfânta Scolastica şi Sfântul Benedict. Conform istoriei cunoscute această mănăstire a fost fondată de sfântul Benedict în timpul călătoriei sale de la Subiaco la Montecassino. De atunci, de pe înălţimea colinei, mănăstirea continuă să vegheze asupra împrejurimilor şi să răspândească de jur-împrejur mireasma prezenţei lui Dumnezeu. Şi nu doar în împrejurimi, ci şi în depărtări. Pentru că din această mănăstire îşi are izvorul şi prima mănăstire benedictină din ţara noastră: mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara, Piatra-Neamţ (România). O mănăstire foarte dragă sufletului meu, un loc în care merg de fiecare dată cu entuziasm. Acum m-am bucurat să pot vizita locul în care s-a născut acest proiect de rugăciune, locul unde se află "casa mamă".

Un astfel de loc sacru, un sanctuar al istoriei, al tăcerii şi al rugăciunii, trezeşte mii de întrebări, dar totodată oferă o minunată lecţie de ecleziologie. Acolo, în munte, am simţit că "Biserica tăcută" e vie şi mişcă inimi pe căi neştiute. Acolo am simţit că nu există distanţe pe care iubirea să nu le poată parcurge, pentru că iubirea înconjoară lumea şi ajunge oriunde. Nimeni şi nimic nu aleargă mai iute şi nimic nu se strecoară mai uşor în suflet decât iubirea. Nimic. Şi pentru aceasta surorile deşi trăiesc acolo, se simt "acasă", se simt mereu prezente în inima celor dragi. Iubirea din inima lor, iubirea dăruită lui Cristos şi Bisericii, aleargă zilnic şi se aşază în inima celor dragi rămaşi în prima casă. În cele două-trei ore petrecute în mănăstire am simţit că rugăciunea este un fel de "poştaş" care zilnic face naveta, purtând iubirea de la Arpino în "restul universului" şi aducând din "restul lumii" tot ceea ce trebuie purificat prin renunţare, tăcere şi rugăciune (chiar dacă nu-i cea mai reuşită comparaţie, dar aceasta face rugăciunea lor!).

Acolo mi-am simţit sufletul încărcat (nu împovărat!). Acolo se vede o faţă strălucitoare a Bisericii şi am simţit răsunând în inima mea un mare adevăr: Biserica s-a născut şi a crescut în tăcere. Zgomotul, zarva gratuită, gălăgia discursurilor lipsite de "inimă" încurcă Biserica şi noua evanghelizare. Pe drumul de întoarcere m-am simţit de parcă aş fi stat lângă Cristos care este "tăcut" pe cruce (nu cred că se poate spune că Isus, pentru că în trei ore a rostit şapte "cuvinte", a fost vorbăreţ în timpul suferinţei de pe cruce!), lângă acel Cristos care a stat în tăcere desăvârşită în mormânt. Noi ştim cel mai bine că tocmai din această dramatică tăcere s-a născut viaţa, din această tăcere a izbucnit viaţa în momentul învierii glorioase. Numai înţelegând această valoare vivificantă a tăcerii poţi alege şi iubi viaţa de contemplaţie. Numai într-o astfel de perspectivă a strălucirii Bisericii tăcute şi a tăcerii ce dă viaţă te poţi dărui în totalitate, trup şi suflet, pentru Cristos. Să te dăruieşti lui Cristos pentru totdeauna, să te dăruieşti Bisericii trup şi suflet este un har care izvorăşte din inima divină şi se păstrează prin bunăvoinţa inimii divine. Acesta este un har care înfrumuseţează, dă culoare vieţii Bisericii. Biserica nu poate fi imaginată fără această latură a tăcerii. Cine doar vorbeşte, cine doar predică fără să se oprească în tăcere, fără să stea şi să asculte, pierde, sărăceşte, se rătăceşte.

Acolo, la Arpino, în rugăciune, se naşte sfinţenia unor suflete necunoscute, rămase în anonimat pentru această lume, dar redescoperite în Împărăţia luminii. Cât har şi câtă generozitate, câtă smulgere din egoismul tentat al vieţii, să te rogi pentru un suflet necunoscut, să te rogi, de exemplu, pentru sfinţirea unui preot, a unui om pe care nu-l vei întâlni niciodată. Dar să te rogi cu acea convingere că Domnul îţi ascultă glasul şi dăruieşte unui suflet (pe care el îl ştie cel mai bine!) harul de care are cea mai mare nevoie. Aceasta este ieşirea din egoism şi lepădarea de sine pe care în agitaţia prezentului şi în ispititoarea grijă a zilei de mâine, prea puţini reuşim să o mai facem. Noi avem mereu prea multe de cerut pentru noi şi nu mai avem timp şi voinţă să ne rugăm Domnului să distribuie el harurile aşa cum ştie el mai bine şi pentru cine ştie el că are cea mai mare nevoie. Noi avem mereu impresia că suntem cei mai nevoiaşi, cei mai lipsiţi de har şi nu avem cum să ne rugăm şi pentru alţii. Ei bine, acolo, în Arpino, în Biserica tăcută se poate. Acolo surorile se roagă pentru sfinţirea noastră, a celor de aici, de jos, din lume. Cine, în afară de Domnul, poate şti câte haruri au fost smulse providenţei, prin rugăciunile stăruitoare ale slujitoarelor tăcerii şi euharistiei?

Întors de acolo, încă îmi dă curaj un lucru pe care l-am simţit şi pe care, pe lângă această lecţie de ecleziologie a Bisericii tăcute care e plină de viaţă, îl consider o lecţie de speranţă. Ştim cu toţii că unii oameni au sentimentele inimii înscrise în priviri. Astfel, unii oameni au în privirea lor iubirea, alţii seninătatea, alţii pasiunea etc. Sora Cristina, superioara (abatesa) acestei mănăstiri avea în privirea ei speranţa, semnul încrederii şi al iubirii necondiţionate faţă de Providenţă. În ochii ei am citit: "Ştiu în cine am crezut şi în cine mi-am pus încrederea" (2Tim 1,12). Cred că aceeaşi privire, aceiaşi ochi îi avea şi părintele nostru în credinţă Abraham, cel care a sperat împotriva oricărei speranţe (cf. Rom 4,18). Şi pentru aceasta a fost binecuvântat. Toţi avem nevoie de un moment, măcar de un moment, în care să ne asemănăm cu Abraham, în care să îndrăznim să sperăm. Toţi avem nevoie ca măcar să întâlnim astfel de oameni plini de speranţă. Pot spune că în "Madre" am întâlnit varianta feminină a lui Abraham. Sau, poate şi mai potrivit, o femeie a speranţei asemenea Sfintei Fecioare Maria, Maica speranţei noastre.

Şi avem nevoie atât de mult de speranţă. Biserica, în membrii ei, are nevoie să îndrăznească să spere. Exact cum a spus şi o repetă sfântul părinte papa Francisc: "Nu lăsaţi să vi se fure speranţa". Sau, pentru cei care deja au pierdut-o, cineva trebuie să strige: "Recuperaţi-vă speranţa! Îndrăzniţi! Biserica e vie. Biserica e mai mult decât ceea ce se vede, este mai mult decât ceea ce se aude".

Adevăratul chip al Bisericii este dincolo de ceea ce se vede, este dincolo de simţuri. Biserica adevărată se află în inima lui Cristos şi a unor oameni, în acel loc în care privirea nu poate pătrunde. Şi din aceste locuri ale inimi, locuri ascunse privirilor şi simţurilor, izvorăşte adevărata Biserică vizibilă. Biserica este acolo unde este prezentă şi forţa ei nevăzută: acolo unde este Dumnezeu, unde sunt sacramentele, unde este tăcerea, unde este rugăciunea. Şi aceasta este Biserica pe care eu o iubesc şi pe care vreau să o slujesc în toate zilele vieţii mele. Amin!

Maica Unităţii, roagă-te pentru noi!"

Surorile Benedictine
Mănăstirea "Maica Unităţii", Viişoara, Piatra-Neamţ

lecturi: 20.