Receptarea Conciliului al II-lea din Vatican şi interpretarea raportului dintre primat şi episcopat

Unde se îmbrăţişează tradiţia şi reînnoirea

De Kurt Koch

Anticipăm intervenţia pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor o va ţine marţi, 12 noiembrie 2013, la Roma, la prezentarea volumului, îngrijit de Jean Ehret, Primato pontificio ed episcopato. Dal primo millennio al concilio ecumenico Vaticano II. Studi in onore dell'arcivescovo Agostino Marchetti [Primatul pontifical şi episcopatul. Din primul mileniu la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican. Studii în onoarea arhiepiscopului Agostino Marchetto (Citt? del Vaticano, Libreria Editrice Vaticana, 2013, 765 de pagini). La prezentare, moderată de directorul ziarului L'Osservatore Romano, vor interveni arhiepiscopul Jean-Louis Brugu?s, arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane, cardinalul Angelo Bagnasco, arhiepiscop de Genova şi preşedinte al Conferinţei Episcopale Italiene, şi Laura Boldrini, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Italia.

Ecleziologia, îndeosebi raportul dintre primat şi episcopat, şi Conciliul al II-lea din Vatican constituie cele trei părţi principale ale cărţii, care conţine diferite studii în onoarea arhiepiscopului Agostino Marchetto şi care documentează în acelaşi timp punctele focale ale operei sale istorice, teologice şi canonice şi trebuie înţelese ca reacţii la lucrarea sa, care este de largă respiraţie: nu numai că el pune împreună istoria, teologia şi dreptul canonic, dar face să vorbească între ele aceste realităţi.

Cele spuse sunt valabile mai ales cu privire la efortul făcut de monseniorul Marchetto în favoarea unei interpretări adecvate şi a unei receptări pertinente a Conciliului al II-lea din Vatican şi îndeosebi a documentelor sale, aşa cum reiese din cele două cărţi ale sale, Il Concilio Vaticano II. Contrappunto per la sua storia (Libreria Editrice Vaticana, 2006), care reprezintă prima istorie a istoriografiei despre Vatican II, şi Il concilio Vaticano II. Per la sua corretta ermeneutica (Libreria Editrice Vaticana, 2012), în care este reluată şi aprofundată hermeneutica reformei susţinută de Papa Benedict al XVI-lea, conform căreia adevărata reformă a Bisericii constă în interacţiunea reuşită, la diferitele nivele, dintre continuitate şi discontinuitate.

Desigur, acest efort n-a pierdut nimic din actualitatea sa acum când comemorăm a cincizecea aniversare a începerii Conciliului al II-lea din Vatican. Dimpotrivă, a devenit şi mai urgentă dacă ţinem cont de tendinţele, de mult timp dominante faţă de acest eveniment important, care văd în conciliu o ruptură de tradiţia Bisericii şi, asta, într-o dublă direcţie: pe de o parte, curentele progresiste continuă să înţeleagă conciliul ca sfârşitul tradiţiei ecleziale precedente şi începutul a ceva nou. Ca ruptură de tradiţie Conciliul al II-lea din Vatican este interpretat şi de cealaltă parte, de curentele tradiţionaliste, care îi reproşează că a făcut să se nască o Biserică nouă, care nu mai este identică celei care a existat până atunci.

Aşadar nu este o întâmplare că aceste două tendinţe extreme, deja pe un plan lingvistic, concordă în a face o distincţie între Biserica preconciliară şi Biserica postconciliară, ca şi cum Biserica n-ar mai fi aceeaşi înainte şi după conciliu. Diferenţa dintre cele două tendinţe se află în faptul că în timp ce partea progresistă susţine o hermeneutică empatică a discontinuităţii şi a rupturii, partea tradiţionalistă favorizează o hermeneutică a continuităţii simple, neistorice, care însă, cu referinţă la Conciliul al II-lea din Vatican, se revelează şi o hermeneutică a rupturii. De către ambele perspective Conciliul al II-lea din Vatican nu mai este considerat ca parte a tradiţiei vii a Bisericii, care a existat până atunci, ci ca sfârşitul ei.

În faţa acestor două tendinţe extreme, monseniorul Marchetto a apărat mereu o hermeneutică a reformei, în care continuitatea şi reînnoirea sunt unite sau, aşa cum a scris în manieră clară el însuşi într-un articol inserat în cartea prezentată astăzi, tradiţia şi reînnoirea se îmbrăţişează.

Deoarece Conciliul al II-lea din Vatican voia să fie, şi a fost, un conciliu reformator, o hermeneutică a reformei se confruntă desigur cu discontinuitatea, dar în acelaşi timp vede în centrul oricărei discontinuităţi o continuitate mai fundamentală şi profundă. Hermeneutica reformei se bazează pe convingerea că acest conciliu n-a voit o Biserică nouă în ruptură de tradiţie, ci o Biserică reînnoită în spiritul mesajului credinţei creştine revelate o dată pentru totdeauna şi transmise în tradiţia vie a Bisericii. Conciliul nu a voit sau nu a promovat nici o nouă învăţătură a credinţei, ci o reînnoire a acelei învăţături transmise de-a lungul secolelor şi permanent valabile. Numai în lumina acestei hermeneutici a reformei, Conciliul al II-lea din Vatican, ca orice conciliu, poate să fie înţeles ca inel dintr-un lung lanţ legat cu tradiţia şi în acelaşi timp deschis spre viitor.

Faptul că a amintit încontinuu această perspectivă este unul din marile merite ale monseniorului Marchetto. Lucrarea sa este deosebit de semnificativă deoarece ne aminteşte că motivele dezvoltării negative şi ale curentelor periculoase care s-au răspândit după Conciliul al II-lea din Vatican nu trebuie să fie căutate în conciliul însuşi, aşa cum observa deja în anii Şaptezeci Joseph Ratzinger: "Ceea ce a devastat Biserica din ultimul deceniu n-a fost conciliul, ci refuzul de a-l primi". Din această diagnoză clară derivă terapia la fel de clară, conform căreia nu trebuie să se invalideze conciliul, ci, dimpotrivă, să se facă posibilul pentru a descoperi adevăratul conciliu şi a realiza din nou adevărata sa intenţie. În aceasta se află după părerea mea firul roşu al publicaţiilor monseniorului Marchetto şi al marii opere care a fost publicată în onoarea sa.

Hermeneutica reformei, unind reînnoirea şi fidelitatea faţă de tradiţie în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican, furnizează câteva idei salutare mai ales şi pentru interpretarea teologică şi canonistă a raportului dintre primat şi episcopat, care exemplifică îmbrăţişarea dintre tradiţie şi reînnoire şi care constituie unul din punctele focale ale lucrării ştiinţifice a monseniorului Marchetto, aşa cum demonstrează şi marele său volum despre Biserică şi Papalitate în istorie şi în drept (Libreria Editrice Vaticana, 2002). Tocmai această tematică scoate în evidenţă implicaţiile ecumenice asupra cărora aş vrea să mă opresc pe scurt în raport cu dialogul ortodox-catolic, pentru a clarifica perspectivele ecumenice care apar din cercetările monseniorului Marchetto şi din cercetările asupra muncii sale ştiinţifice.

Punctul central al dialogului dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe este raportul dintre primat şi sinodalitate. În tratarea acestei teme nu se tinde la un compromis asupra minimei denumiri comune. Mai degrabă, e vorba de a face să discute între ele aspectele cele mai puternice din ambele Biserici, adică tradiţia sinodală a Bisericilor ortodoxe şi forma primaţială a Bisericii catolice, bazându-se pe disponibilitatea ambelor părţi de a învăţa una de la cealaltă şi rămânând fideli faţă de principiul fundamental al dialogului ecumenic, care constă într-un schimb reciproc de daruri.

Pe de o parte, Biserica catolică va trebui să admită că încă n-a dezvoltat în viaţa sa şi în structurile sale ecleziale acel nivel de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar dintr-un punct de vedere istoric şi teologic, că principiul sinodal şi principiul primaţial nu se exclud reciproc şi că o legătură credibilă dintre principiul primaţial şi principiul sinodal ar fi un ajutor fundamental adus de Biserica catolică pentru continuarea dialogului ecumenic cu ortodoxia, în sensul că întărirea sinodalităţii reprezintă cea mai importantă contribuţie ecumenică a Bisericii catolice la recunoaşterea primatului episcopului de Roma. Pe de altă parte, se poate aştepta pe bună dreptate de la Bisericile ortodoxe recunoaşterea faptului că un primat şi la nivelul universal al Bisericii nu este numai posibil şi legitim din punct de vedere teologic, ci este necesar, pe care însăşi situaţia relaţiile intraortodoxe determină să se reflecteze asupra unei slujiri a unităţii la nivel universal şi că acest lucru nu este deloc în contrast cu ecleziologia ortodoxă, ci este compatibilă cu ea.

Aceste scurte idei ecumenice vor doar să lase să se întrevadă ce domeniu amplu şi interesant se deschide cu tematica raportului dintre primat şi episcopat. În acest context, e suficient de menţionat că problema concretă a unei interpretări teologice sustenabile a raportului dintre primat şi episcopat poate să fie înţeleasă numai în cadrul relaţiei redescoperite de Conciliul al II-lea din Vatican dintre Biserica universală una şi multiplicitatea Bisericilor locale, care a fost în mod explicit tematizată în studiul lui Peter Hofmann şi care este exprimată de conciliu cu formula eclezială fundamentală conform căreia în Bisericile particulare şi pornind de la ele există Biserica catolică una şi unică: "Această Biserică a lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite, în Noul Testament, Biserici" (Lumen gentium, 26).

Aşadar, Biserica ar putea să fie comparată, în manieră eficace, cu o eclipsă cu două focuri, care sunt unitatea Bisericii universale şi multiplicitatea Bisericilor locale: Biserica este communio ecclesiae et communio ecclesiarum. În această imanenţă reciprocă de Biserică universală şi Biserici locale se află structura constituţională teologică specială şi inconfundabilă a Bisericii, care are o structură în acelaşi timp de Biserică universală şi locală şi, aşadar, fie papală fie episcopală, în aşa fel încât raportul dintre Biserica universală şi Bisericile locale are o concretizare personală în relaţia dintre primat şi episcopat.

În această interrelaţie dintre singularul "Biserică" şi pluralul "Biserici", care este fundamentală pentru ecleziologia catolică şi care a fost evidenţiată în mod nou de Conciliul al II-lea din Vatican, se ascunde şi întreaga problemă ecumenică. La nivel ecumenic, cu pluralul "Biserici" nu se înţeleg diferitele adunări liturgice locale în cadrul Bisericii catolice, fiecare dintre ele fiind pe deplin Biserică, deşi nu este Biserica deplină, şi constituie împreună cu celelalte, în multiplicitatea lor vie, Biserica nedespărţită. Problema ecumenică se pune mai degrabă asupra acelui plural "Biserici" care există în afara Bisericii catolice, adică pe independenţa de comunităţi confesionale despărţite.

Pe acest plural se centrează problema ecumenică în toată gravitatea sa. De fapt, ne află în faţa problemei spinoase de a înţelege cu Biserica catolică trebuie şi poate să se comporte faţă de acest plural "Biserici" în afara graniţelor sale. Cu aceasta apare clar, încă o dată, cât sunt de relevante dintr-un punct de vedere ecumenic cele trei puncte focale de ecleziologie, raport dintre primat şi episcopat şi Conciliul al II-lea din Vatican atât în munca ştiinţifică a monseniorului Agostino Marchetto cât şi în studiile adunate în onoarea sa.

(După L'Osservatore romano, 12 noiembrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.