Vatican: Audienţa generală de miercuri, 6 noiembrie 2013

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Miercurea trecută am vorbit despre comuniunea sfinţilor, înţeleasă drept comuniune între persoanele sfinte, adică între noi cei care credem. Astăzi aş vrea să aprofundez celălalt aspect al acestei realităţi: vă amintiţi că erau două aspecte: unul comuniunea, unitatea dintre noi şi celălalt aspect comuniunea cu lucrurile sfinte, cu bunurile spirituale. Cele două aspecte sunt strâns legate între ele, de fapt comuniunea dintre creştini creşte prin participarea la bunurile spirituale. îndeosebi luăm în considerare: sacramentele, carismele şi caritatea (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 949-953). Noi creştem în unitate, în comuniune, cu: sacramentele, carismele pe care le are fiecare de la Duhul Sfânt şi cu caritatea.

Înainte de toate comuniunea cu sacramentele. Sacramentele exprimă şi realizează o comuniune efectivă şi profundă între noi, pentru că în ele îl întâlnim pe Cristos Mântuitorul şi, prin intermediul Lui, pe fraţii noştri în credinţă. Sacramentele nu sunt aparenţe, nu sunt rituri, ci sunt forţa lui Cristos; este Isus Cristos prezent în sacramente. Când celebrăm Euharistia, este Isus viu, care ne adună, ne face comunitate, ne face să-l adorăm pe Tatăl. De fapt, fiecare dintre noi, prin Botez, Mir şi Euharistie, este încorporat lui Cristos şi unit cu toată comunitatea credincioşilor. De aceea, dacă pe de o parte Biserica e cea care "face" sacramentele, pe de altă parte sacramentele sunt cele care "fac" Biserica, o edifică, generând noi fii, agregându-i la poporul sfânt al lui Dumnezeu, consolidând apartenenţa lor.

Fiecare întâlnire cu Cristos, care în sacramente ne dăruieşte mântuirea, ne invită să "mergem" şi să comunicăm altora o mântuire pe care am putut s-o vedem, s-o atingem, s-o întâlnim, s-o primim şi care este cu adevărat credibilă pentru că este iubire. În acest mod, sacramentele ne determină să fim misionari şi angajarea apostolică de a duce Evanghelia în orice loc, chiar şi în cele mai ostile, constituie rodul cel mai autentic al unei vieţi sacramentale asidue, deoarece este participare la iniţiativa mântuitoare a lui Dumnezeu care vrea să dăruiască tuturor mântuirea. Harul sacramentelor alimentează în noi o credinţă puternică şi bucuroasă, o credinţă care ştie să se uimească de "minunăţiile" lui Dumnezeu şi ştie să reziste idolilor din lume. Pentru aceasta este important a primi Împărtăşania, este important ca să fie botezaţi cât mai curând copiii, să fie miruiţi, pentru că sacramentele sunt prezenţa lui Isus Cristos în noi, o prezenţă care ne ajută. Este important, când ne simţim păcătoşi, să ne apropiem de sacramentul Reconcilierii. Cineva va putea să spună: "Dar mi-e frică, pentru că preotul mă va bate". Nu, nu te va bate preotul; tu ştii pe cine vei întâlni în sacramentul Reconcilierii? Îl vei întâlni pe Isus care te iartă! Este Isus cel care te aşteaptă acolo; şi acesta este un sacrament care face să crească toată Biserica.

Un al doilea aspect al comuniunii cu lucrurile sfinte este cel al comuniunii carismelor. Duhul Sfânt împarte credincioşilor o mulţime de daruri şi de haruri spirituale; această bogăţie să spunem "fantezistă" a darurilor Duhului Sfânt are ca scop edificarea Bisericii. Carismele - un cuvânt cam dificil - sunt cadourile pe care ni le dă Duhul Sfânt, abilităţi, posibilităţi... Cadouri date nu pentru ca să fie ascunse, ci pentru a-i face părtaşi pe alţii de ele. Nu sunt date în folosul celui care le primeşte, ci pentru utilitatea poporului lui Dumnezeu. În schimb, dacă o carismă, un cadou dintre acestea, foloseşte să ne afirmăm pe noi înşine, trebuie să ne îndoim dacă e vorba de o carismă autentică sau care este trăită cu fidelitate. Carismele sunt haruri particulare, date unora pentru a face bine multor altora. Sunt aptitudini, inspiraţii şi stimulente interioare, care se nasc în conştiinţa şi în experienţa unor persoane determinate, care sunt chemate să le pună în slujba comunităţii. Îndeosebi, aceste daruri spirituale sunt în avantajul sfinţeniei Bisericii şi al misiunii sale. Toţi suntem chemaţi să le respectăm în noi şi în ceilalţi, să le primim ca stimulente utile pentru o prezenţă şi o operă rodnică a Bisericii. Sfântul Paul avertiza: "Nu stingeţi Duhul" (1Tes 5,19). Să nu stingem Duhul care ne dă aceste cadouri, aceste abilităţi, aceste virtuţi atât de frumoase care fac să crească Biserica.

Care este atitudinea noastră în faţa acestor daruri ale Duhului Sfânt? Suntem conştienţi că Duhul lui Dumnezeu este liber să le dea cui vrea? Le considerăm ca un ajutor spiritual, prin care Domnul susţine credinţa noastră şi întăreşte misiunea noastră în lume?

Şi ajungem la al treilea aspect al comuniunii cu lucrurile sfinte, comuniunea carităţii, unitatea dintre noi care face caritatea, iubirea. Păgânii, observându-i pe primii creştini, spuneau: dar cum se iubesc! Nu se urăsc, nu vorbesc de rău unul împotriva altuia. Aceasta este caritatea, iubirea lui Dumnezeu pe care Duhul Sfânt ne-o pune în inimă. Carismele sunt importante în viaţa comunităţii creştine, dar sunt mereu mijloace pentru a creşte în caritate, în iubire, pe care sfântul Paul o situează mai presus de carisme (cf. 1Cor 13,1-13). De fapt, fără iubire, chiar şi darurile cele mai extraordinare sunt zadarnice; acest om vindecă lumea, are această calitate, are virtutea asta... dar are iubire şi caritate în inima sa? Dacă o are, e bine, dar dacă n-o are, nu foloseşte Bisericii. Fără iubire, toate aceste daruri şi carisme nu folosesc Bisericii, pentru că acolo unde nu este iubire, există un gol care este umplut de egoism. Şi mă întreb: dacă noi toţi suntem egoişti, putem trăi în comuniune şi în pace? Nu se poate, pentru aceasta este necesară iubirea care ne iubeşte. Cel mai mic dintre gesturile noastre de iubire are efecte bune pentru toţi! De aceea, a trăi unitatea în Biserică şi comuniunea carităţii înseamnă a nu căuta propriul interes, ci a împărtăşi suferinţele şi bucuriile fraţilor (cf. 1Cor 12,6), gata să purtăm poverile celor mai slabi şi săraci. Această solidaritate fraternă nu este o figură retorică, un mod de a spune, ci este parte integrantă a comuniunii dintre creştini. Dacă o trăim, noi suntem în lume semn, "sacrament" al iubirii lui Dumnezeu. Suntem astfel unii pentru alţii şi suntem astfel pentru toţi! Nu e vorba numai de acea caritate măruntă pe care ne-o putem oferi reciproc, e vorba despre ceva mai profund: este o comuniune care ne face capabili să intrăm în bucuria şi în durerea celuilalt pentru a ni le însuşi cu sinceritate.

Şi adesea suntem prea arizi, indiferenţi, dezlipiţi şi în loc să transmitem fraternitate, transmitem indispoziţie, răceală, egoism. Şi cu indispoziţia, răceala, egoismul nu se poate face să crească Biserica; Biserica creşte numai cu iubirea care vine de la Duhul Sfânt. Domnul ne invită să ne deschidem la comuniunea cu el, în sacramente, în carisme şi în caritate, pentru a trăi în manieră demnă de vocaţia noastră creştină.

Şi acum îmi permit să vă cer un act de caritate: fiţi liniştiţi că nu se va face colecta! Înainte de a veni în piaţă am mers să vizitez o fetiţă de un an şi jumătate cu o boală foarte gravă. Tatăl său şi mama sa se roagă şi îi cer Domnului sănătatea acestei fetiţe frumoase. Se numeşte Noemi. Zâmbea sărăcuţa! Să facem un act de iubire. Noi n-o cunoaştem, dar este o fetiţă botezată, este una dintre noi, este o creştină. Să facem un act de iubire pentru ea şi în tăcere să-i cerem Domnului s-o ajute în acest moment şi să-i dea sănătatea. În tăcere o clipă şi apoi ne vom ruga Bucură-te Marie. Şi acum cu toţii împreună s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria pentru sănătatea lui Noemi. Bucură-te Marie... Mulţumesc pentru acest act de caritate.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.