Cimitirul Verano, vineri, 1 noiembrie 2013

La această oră, înainte de apus, în acest cimitir ne adunăm şi ne gândim la viitorul nostru, ne gândim la toţi cei care au plecat, care ne-au precedat în viaţă şi sunt în Domnul.

Este atât de frumoasă acea viziune a cerului pe care am auzit-o în prima lectură: Domnul Dumnezeu, frumuseţea, bunătatea, adevărul, duioşia, iubirea deplină. Ne aşteaptă toate acestea. Cei care ne-au precedat şi au murit în Domnul sunt acolo. Ei proclamă că au fost mântuiţi nu prin faptele lor - au făcut şi fapte bune - ci au fost mântuiţi de Domnul: "Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, cel care şade pe tron, şi de la Miel" (Ap 7,10). El este cel care ne mântuieşte, el este cel care la sfârşitul vieţii noastre ne duce de mână ca un tată chiar în acel cer unde sunt strămoşii noştri. Unul dintre bătrâni pune o întrebare: "Cine sunt şi de unde vin aceştia care sunt îmbrăcaţi cu haine albe?" (v. 13). Cine sunt aceşti drepţi, aceşti sfinţi care sunt în cer? Răspunsul: "Aceştia sunt cei care vin din încercarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului" (v. 14).

Putem intra în cer numai graţie sângelui Mielului, graţie sângelui lui Cristos. Tocmai sângele lui Cristos e cel care ne-a îndreptăţit, care ne-a deschis porţile cerului. Şi dacă astăzi îi amintim pe aceşti fraţi şi surori ai noştri care ne-au precedat în viaţă şi sunt în cer este pentru că ei au fost spălaţi de sângele lui Cristos. Aceasta este speranţa noastră: speranţa sângelui lui Cristos! O speranţă care nu dezamăgeşte. Dacă umblăm în viaţă cu Domnul, el nu dezamăgeşte niciodată!

Am auzit în a doua lectură ceea ce apostolul Ioan le spune discipolilor săi: "Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte pentru că nu l-a cunoscut nici pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru îl vom vedea aşa cum este" (1In 3,1-2). A-l vedea pe Dumnezeu, a fi asemenea cu Dumnezeu: aceasta este speranţa noastră. Şi astăzi, chiar în ziua sfinţilor şi înainte de ziua răposaţilor, este necesar să ne gândim un pic la speranţă: această speranţă care ne însoţeşte în viaţă. Primii creştini reprezentau speranţa ca o ancoră, ca şi cum viaţa ar fi fost ancora aruncată pe malul cerului şi noi toţi îndreptându-ne spre acel mal, agăţaţi de funia ancorei. Aceasta este o imagine frumoasă a speranţei: a avea inima ancorată acolo unde sunt strămoşii noştri, unde sunt sfinţii, unde este Isus, unde este Dumnezeu. Aceasta este speranţa care nu dezamăgeşte; astăzi şi mâine sunt zile de speranţă.

Speranţa este un pic ca drojdia, care îşi lărgeşte sufletul; există momente dificile în viaţă, însă cu speranţa sufletul merge înainte şi priveşte la ceea ce ne aşteaptă. Astăzi este o zi de speranţă. Fraţii şi surorile noastre sunt în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi şi noi acolo, din simplul har al Domnului, dacă vom merge pe drumul lui Isus. Încheie apostolul Ioan: "Oricine are această speranţă în el devine curat" (v. 3). Şi speranţa ne purifică, ne uşurează; această purificare în speranţa în Isus Cristos ne face să mergem în grabă, cu promptitudine. În acest pre-apus de astăzi, fiecare dintre noi poate să se gândească la apusul vieţii sale: "Cum va fi apusul meu?". Noi toţi vom avea un apus, toţi! Îl privesc cu speranţă? Îl privesc cu acea bucurie că sunt primit de Domnul? Aceasta este o gândire creştină, care ne dă pace. Astăzi este o zi de bucurie, dar de o bucurie senină, liniştită, zi a bucuriei păcii. Să ne gândim la apusul atâtor fraţi şi surori care ne-au precedat, să ne gândim la apusul nostru, atunci când va veni. Şi să ne gândim la inima noastră şi să ne întrebăm: "Unde este ancorată inima mea?". Dacă n-ar fi ancorată bine, să o ancorăm acolo, pe acel mal, ştiind că speranţa nu dezamăgeşte pentru că Domnul Isus nu dezamăgeşte.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

lecturi: 12.