Istoria şi credinţa legate cu fir dublu

De Angelo Amato

Publicăm câteva fragmente din conferinţa ţinută de cardinalul prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor la simpozionul Fundaţiei Joseph Ratzinger care s-a desfăşurat la Universitatea Pontificală Laterană şi în Vatican.

Sfântul Ambrozie, în comentariul său la Psalmul 45, scria: "Bate la uşă: uşa este Cristos. Bate la uşa Cuvântului, pentru ca să-ţi fie deschisă şi tu să poţi spune misterul lui Cristos şi să găseşti comorile ascunse în Cristos". Aceste cuvinte se adaptează bine la meditaţia teologică a lui Benedict al XVI-lea despre Isus. El a bătut la uşa inimii lui Cristos, care l-a introdus şi l-a condus la contemplarea iubitoare a misterului său.

În cele trei volume cristologice iese în evidenţă sensibilitatea pontifului emerit în prezenţa răspândită şi apropiată a Domnului nostru Isus Cristos. Dacă scrie despre este pentru că îl caută, îl doreşte, îl iubeşte, pentru că îi este recunoscător pentru belşugul iertării sale, al milostivirii sale, al harului său. Papa Benedict ar putea să repete cu Ambrozie: "Astăzi, în timp ce vă vorbesc, el este cu mine, aici, în acest punct, în acest moment".

În aceste zile de studiu despre relaţia dintre istorie şi cristologie s-a deschis larg şantierul interdisciplinar vast şi laborios care, în diferite părţi ale lumii şi din diferite puncte de vedere, aduce aporturi singulare la cercetarea modernă asupra Evangheliilor. Această simplă constatare contribuie la depăşirea unui anumit fixism în apropierea istorico-teologică de Isus din Nazaret şi la redimensionarea, dacă nu chiar anularea, acelei ideologii a suspiciunii care, din secolul al XVII-lea încoace, cu diferitele faze ale lui Leben Jesu Forschung, s-a cuibărit în studiul autenticităţii istorice a datelor biblice.

La această îmbunătăţire a perspectivei contribuie în mod determinant discipline ca arheologia, papirologia, studiul comparat al biografiilor greco-romane cu Evangheliile. Aceste aporturi au avut drept consecinţă confirmarea credibilităţii istorice a sinopticilor, a celei de-a patra Evanghelii, a aportului paulin la istoria şi la figura lui Cristos. În afară de asta, a fost reafirmată importanţa lecturii patristice a Noului şi a Vechiului Testament, care a trimis atâta lumină, mai ales cu conciliile din primele secole, în înţelegerea tot mai pătrunzătoare a realităţii cristologice. Toate sunt contribuţii care reînnoiesc direcţiei metodologice şi de conţinut a modului de a face şi de a preda astăzi cristologie.

Cele trei volume despre Isus din Nazaret ale lui Benedict al XVI-lea respiră cu toţi plămânii acest nou climat de cercetare şi de evaluare, departe de prejudecăţile ideologice limitante şi de acum depăşite. Şi tocmai aici se află relevanţa lor decisivă pentru cristologia academică de astăzi şi pentru o apropiere valabilă, întemeiată şi nu necritică de ţinta sa naturală nu numai de cunoaştere a lui Cristos, ci mai ales de viaţă în Cristos. De fapt, legătura dintre fundamentul istoric şi relevanţa sa teologică şi spirituală este indispensabilă pentru o propunere cristologică completă şi credibilă.

În această linie, Benedict al XVI-lea dialoghează cu cei mai valoroşi studioşi din antichitatea creştină pentru a reafirmare a valorii istorico-documentare a datelor biblice. Reafirmând continuitatea dintre Isus al istoriei şi Cristos al credinţei el elaborează o cristologie prepascală exemplară, care reparcurge întreaga parabolă pământească a lui Isus, contemplat în atitudinile sale, în acţiunile sale, în cuvintele sale. În felul acesta, el remediază trei limite ale cristologiei contemporane, denunţate în 2003 în volumul În drum spre Isus Cristos (Unterwegs zu Christus): o gravă decristologizare, care-l reduce pe Isus la simplu model de umanitate mai degrabă conciliant, care nu cere nimic şi aprobă totul; refuzarea prezenţei supranaturalului în istorie, care conduce la o interpretare care-şi spune "ştiinţifică", dar în realitate "ideologică", a figurii sale; în sfârşit, o actualizare rău înţeleasă, care devine criteriu arbitrar de găsire a autenticităţii sau neautenticităţii cuvintelor şi acţiunilor lui Isus, neglijând elemente centrale ale misterului lui Cristos pentru a evidenţia numai ceea ce se "presupune" că este "actual": "Presupunerile cu privire la ceea ce Isus nu putea să fie (Fiu al lui Dumnezeu), şi cu privire la ceea ce trebuia să fie, devin criterii de interpretare şi fac să apară ca rod al rigorii istorice ceea ce în realitate este numai rezultatul premiselor filozofice" (In cammino verso Gesù Cristo, Cinisello Balsamo, San Paolo, 2004).

În tripticul său, Sfântul Părinte reciteşte deci "istoria" lui Isus în totalitatea sa, adică în dubla sa valenţă de eveniment spaţio-temporal (Historie) şi de eveniment mântuitor (Geschichte). Este vorba de plinătatea armonioasă a evenimentului Cristos, aşa cum ni-l încredinţează prima predică apostolică postpascală.

Istoria lui Isus nu este o creaţie mitologică a primei comunităţi creştine sau o consecinţă a condiţiilor socio-politice şi economice ale timpului. Ea este un suport neeliminabil al realităţii lui Isus, fie pentru a nu face din el un erou imaginar sau un simplu învăţător atemporal de umanitate, fie pentru a nu cădea într-un fideism necritic, aşa cum se întâmplă pentru lecturile fundamentaliste ale Bibliei.

Originalitatea creştinismului se află tocmai în afirmaţia că istoria umană a găzduit evenimentul Cristos, dar de iubire a Tatălui oferit întregii omeniri, Cuvântul făcut trup care trebuie adorat, Răscumpărătorul care trebuie iubit, Judecătorul escatologic care trebuie cinstit. Cu asta se afirmă că globalitatea evenimentului său şi fiecare "mister" al său este istorie de mântuire a lui Dumnezeu Treime pentru om. În Cristos, istoria umană a devenit eveniment mântuitor.

Deci nu sola fide, pentru că fides sine historia ar fi nefondată. Cu atât mai puţin sola historia, pentru că historia sine fide ar fi insuficientă pentru a percepe adevărul darului lui Dumnezeu în Cristos. De aceea historia et fides sunt în mod indisolubil unite şi constituie pilaştri adevărului creştinismului, care este mântuire în istorie şi în credinţă.

Pentru credinţa biblică - notează Papa emerit - este indispensabil şi fundamental factum historicum, adică referinţa la evenimente istorice realmente întâmplate. Acel incarnatus est nu este o afirmaţie poetică sau simbolică, ci puternic realistă. Pentru aceasta el optează pentru o interpretare eclezială (exegeză canonică), care, încrezându-se în rezultatele investigaţiei istorico-critice, nu-i absolutizează însă valoarea şi nu-i împărtăşeşte atitudinea de suspiciune metodică.

Criteriile sale interpretative sunt deci: încredere în credibilitatea istorică a datului neotestamentar; afirmaţia unităţii şi continuităţii dintre Vechiul şi Noul Testament; importanţa hermeneutică a tradiţiei vii a Bisericii; atenţia faţă de analogia credinţei, înţeleasă drept consonanţă a corespunderilor interne ale datului de credinţă.

Acest cadru metodologic este însoţit de un fundament de conţinut care îl prezintă pe Isus ca pe noul Moise profeţit de Scripturi. Ceea ce făcea decisivă figura lui Moise nu era atât puterea sa taumaturgică sau eliberarea poporului său din sclavia egipteană, cât mai ales în schimb faptul că a conversat "faţă în faţă" cu Dumnezeu, aşa cum face prietenul cu prietenul. Acest acces nemijlocit la Dumnezeu i-a permis să comunice cuvântul lui Dumnezeu şi voinţa sa la prima mână şi fără falsificare.

Însă această familiaritate avea limite. Moise, deşi vorbind cu Dumnezeu, nu a văzut niciodată faţa sa, ci numai spatele său. Viziunea deplină a lui Dumnezeu avea să fie apanajul noului Moise, care va trăi în faţa lui Dumnezeu nu numai ca prieten, ci ca Fiu. Şi din această comuniune filială el avea să ia autoritatea sa doctrinală, eficacitatea faptelor sale de putere, originalitatea atitudinilor sale: "Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat" (In 1,18). Benedict al XVI-lea vede realizată în Isus, pe deplin şi fără limite, promisiunea noului profet şi a mediatorului noii alianţe. Aceasta este cheia pentru înţelegerea corectă a lui Cristos, a cărui învăţătură "cu autoritate" nu provine dintr-o ucenicie umană primită într-o şcoală, cât mai degrabă din contactul nemijlocit cu Tatăl, pe care el îl vede faţă în faţă şi pentru care este "Cuvântul": "Dimensiunea cristologică, adică misterul Fiului ca revelator al Tatălui, «cristologia» . este prezentă în toate discursurile şi în toate acţiunile lui Isus".

Aceasta este cheia de lectură a evenimentului Cristos încredinţat nouă de Evanghelii. Deci în cele trei volume avem o sinteză extraordinară şi inedită de "cristologie prepascală", care este în mod substanţial o ofertă concretă din partea lui Isus, înainte de Paşte, a tuturor indiciilor pentru o înţelegere corectă a misterului său. O cristologie care, din partea lui Isus, este deja explicită, dar care, înainte de Paşte, rămâne încă implicită pentru discipoli, care vor mărturisi asta cu credinţă numai în întâlnirea cu el ca înviat.

(După L'Osservatore romano, 30 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.