Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Familie (25 octombrie 2013)

Vineri, 25 octombrie 2013, în Sala Clementină din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Familie. Publicăm în continuare discursul pe care Papa l-a adresat celor prezenţi:

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă adresez bun venit cu ocazia celei de-a XXI-a Adunări Plenare şi îi mulţumesc Preşedintelui, Mons. Vincenzo Paglia, pentru cuvintele cu care a introdus întâlnirea noastră. Mulţumesc.

1. Primul punct asupra căruia aş vrea să mă opresc este acesta: familia este o comunitate de viaţă care are o proprie consistenţă autonomă. Aşa cum a scris fericitul Ioan Paul al II-lea în Exortaţia apostolică Familiaris consortio, familia nu este suma persoanelor care o constituie, ci o "comunitate de persoane" (cf. nr. 17-18). Şi o comunitate este mai mult decât suma persoanelor. Este locul în care se învaţă să se iubească, centrul natural al vieţii umane. Este formată din feţe, din persoane care se iubesc, dialoghează, se jertfesc pentru alţii şi apără viaţa, mai ales pe aceea mai fragilă, mai slabă. S-ar putea spune, fără a exagera, că familia este motorul lumii şi al istoriei. Fiecare dintre noi construieşte propria personalitate în familie, crescând cu mama şi tata, cu fraţii şi surorile, respirând căldura casei. Familia este locul în care primim numele, este locul afectelor, spaţiul intimităţii, unde se învaţă arta dialogului şi a comunicării interpersonale. În familie persoana conştientizează propria demnitate şi, în special dacă educaţia este creştină, recunoaşte demnitatea fiecărei persoane, în mod deosebit a celei bolnave, slabe, marginalizate.

Toate acestea reprezintă comunitatea-familie, care cere să fie recunoscută ca atare, cu atât mai mult astăzi, când prevalează ocrotirea drepturilor individuale. Şi trebuie să apărăm dreptul acestei comunităţi: familia. Pentru aceasta aţi făcut bine să acordaţi o atenţie deosebită Cartei Drepturilor Familiei, prezentată chiar acum treizeci de ani, la 22 octombrie 1983.

2. Ajungem la al doilea punct - se spune că iezuiţii vorbim mereu în trei: trei puncte: unu, doi, trei. Al doilea punct: familia se întemeiază pe căsătorie. Printr-un act de iubire liberă şi fidelă, soţii creştini mărturisesc că, fiind sacrament, căsătoria este baza pe care se întemeiază familia şi face mai solidă unirea soţilor şi dăruirea lor reciprocă. Căsătoria este ca şi cum ar fi un prim sacrament al umanului, unde persoana se descoperă pe ea însăşi, se auto-înţelege în relaţie cu alţii şi în relaţie cu iubirea care este capabilă să primească şi să dea. Iubirea nupţială şi familială revelează clar şi vocaţia persoanei de a iubi în mod unic şi pentru totdeauna şi că încercările, jertfele şi crizele cuplului ca şi ale familiei însăşi reprezintă treceri pentru a creşte în bine, în adevăr şi în frumuseţe. În căsătorie se dăruiesc complet fără calcule şi fără rezerve, împărtăşind totul, daruri şi renunţări, încrezându-se în Providenţa lui Dumnezeu. Aceasta este experienţa pe care tinerii pot s-o înveţe de la părinţi şi de la bunici. Este o experienţă de credinţă în Dumnezeu şi de încredere reciprocă, de libertate profundă, de sfinţenie, pentru că sfinţenia presupune dăruirea cu fidelitate şi sacrificiu în fiecare zi a vieţii! Dar sunt probleme în căsătorie. Mereu puncte de vedere diferite, gelozii, certuri. Dar trebuie spus soţilor tineri ca niciodată să nu termine ziua fără să facă pace între ei. Sacramentul căsătoriei este reînnoit în acest act de pace după o discuţie, o neînţelegere, o gelozie ascunsă, chiar şi un păcat. A face pacea care dă unitate familiei; şi asta să se spună tinerilor, perechilor tinere, că nu e uşor a merge pe acest drum, dar este atât de frumos acest drum, atât de frumos. Trebuie spus acest lucru!

3. Acum aş vrea să fac doar o aluzie la două faze ale vieţii familiale: copilăria şi bătrâneţea. Copiii şi bătrânii reprezintă cei doi poli ai vieţii şi chiar cei mai vulnerabili, adesea cei mai uitaţi. Când eu spovedesc un bărbat sau o femeie căsătoriţi, tineri, şi în spovadă vine ceva cu referinţă la fiu sau la fiică, eu întreb: dar câţi copii aveţi dumneavoastră? Şi îmi spun, probabil aşteaptă o altă întrebare după aceasta. Dar eu pun mereu această a doua întrebare: Şi spuneţi-mi, domnule sau doamnă, dumneavoastră vă jucaţi cu copiii? - Cum părinte? - Dumneavoastră pierdeţi timpul cu copiii? Dumneavoastră vă jucaţi cu copiii? - Dar nu, ştiţi, eu când plec de acasă dimineaţa - îmi spune bărbatul - ei încă dorm şi când mă întorc sunt la culcare. Şi gratuitatea, acea gratuitate a tatălui şi a mamei cu copiii este atât de importantă: "a pierde timp" cu copiii, a se juca împreună cu copiii. O societate care îi abandonează pe copii şi care îi marginalizează pe bătrâni, taie rădăcinile sale şi întunecă viitorul său. Şi voi faceţi evaluarea despre ce anume face această cultură a noastră astăzi, nu-i aşa? Cu aceasta. De fiecare dată când un copil este abandonat şi un bătrân este marginalizat, se face nu numai un act de nedreptate, ci se stabileşte şi falimentul acelei societăţi. A avea grijă de cei mici şi de cei bătrâni este o alegere de civilizaţie. Şi este şi viitorul, pentru că cei mici, copiii, tinerii vor duce înainte acea societate cu forţa lor, cu tinereţea lor, iar bătrânii o vor duce înainte cu înţelepciunea lor, cu amintirea lor, pe care trebuie să ne-o dea nouă tuturor.

Şi lucrul acesta mă îmbucură: Consiliul Pontifical pentru Familie a creat această nouă icoană a familiei, care preia scena Prezentării lui Isus la templu, cu Maria şi Iosif care îl duc pe Prunc, pentru a împlini Legea, şi cei doi bătrâni Simeon şi Ana care, mişcaţi de Duh, îl primesc ca Mântuitor. Este semnificativ titlul icoanei: "Milostivirea lui se extinde din generaţie în generaţie". Biserica ce se îngrijeşte de copii şi de bătrâni devine mama generaţiilor de credincioşi şi, în acelaşi timp, slujeşte societatea umană pentru ca un spirit de iubire, de familiaritate şi de solidaritate să-i ajute pe toţi să redescopere paternitatea şi maternitatea lui Dumnezeu. Şi mie îmi place, când citesc acest text din Evanghelie, să cred că tinerii, Iosif şi Maria, şi Pruncul, fac tot ceea ce spune Legea. De patru ori spune asta sfântul Luca: pentru a împlini Legea. Sunt ascultători faţă de Lege, tinerii! Şi cei doi bătrâni, fac gălăgie! Simeon inventează în acel moment o liturgie proprie şi laudă, laudele aduse lui Dumnezeu. Şi bătrâna merge şi bârfeşte, predică prin bârfe: "Priviţi-l!". Cât sunt de liberi! Şi de trei ori despre bătrâni se spune că sunt conduşi de Duhul Sfânt. Tinerii de Lege, aceştia de Duhul Sfânt. A privi la bătrâni care au acest spirit înlăuntrul lor, a-i asculta!

"Vestea cea bună" a familiei este o parte foarte importantă a evanghelizării, pe care creştinii o pot comunica tuturor, cu mărturia vieţii; şi deja fac asta, acest lucru este evident în societăţile secularizate: familiile cu adevărat creştine se recunosc din fidelitate, din răbdare, din deschiderea la viaţă, din respectarea bătrânilor... Secretul la toate acestea este prezenţa lui Isus în familie. Aşadar să propunem tuturor, cu respect şi curaj, frumuseţea căsătoriei şi a familiei luminate de Evanghelie! Şi pentru aceasta ne apropiem cu atenţie şi afect de familiile aflate în dificultate, de cele care sunt constrânse să-şi părăsească ţara, care sunt rupte, care nu au casă sau loc de muncă, sau sunt suferinde din atâtea motive; de soţii aflaţi în criză şi de cei de acum despărţiţi. Tuturor vrem să le fim aproape cu vestirea acestei Evanghelii a familiei, a acestei frumuseţi a familiei.

Dragi prieteni, lucrările Adunării voastre Plenare pot să fie o contribuţie preţioasă în vederea următorului Sinod Extraordinar al Episcopilor, care va fi dedicat familiei. Şi pentru aceasta vă mulţumesc. Vă încredinţez Sfintei Familii din Nazaret şi din inimă vă dau Binecuvântarea mea.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.