Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În "Crez" noi spunem "Cred în Biserică, una", adică mărturisim că Biserica este unică şi această Biserică este în ea însăşi unitate. Dar dacă privim la Biserica catolică din lume descoperim că ea cuprinde aproape 3.000 de dieceze răspândite în toate continentele: atâtea limbi, atâtea culturi! Aici sunt episcopi din atâtea culturi diferite, din atâtea ţări. Este episcopul din Sri Lanka, episcopul din Africa de Sud, un episcop din India, sunt atâţia aici... episcopi din America Latină. Biserica este răspândită în toată lumea! Şi totuşi miile de comunităţi catolice formează o unitate. Cum se poate întâmpla asta?

1. Un răspuns sintetic îl găsim în Catehismul Bisericii Catolice, care afirmă: Biserica catolică răspândită în lume "are o singură credinţă, o singură viaţă sacramentală, o unică succesiune apostolică, o speranţă comună, aceeaşi caritate" (nr. 161). Este o definiţie frumoasă, clară, ne orientează bine. Unitate în credinţă, în speranţă, în caritate, unitate în Sacramente, în slujire: sunt ca nişte pilaştri care susţin şi ţin împreună unicul mare edificiu al Bisericii. Oriunde mergem, chiar şi în cea mai mică parohie, în colţul cel mai pierdut de pe acest pământ, există unica Biserică; noi suntem acasă, suntem în familie, suntem între fraţi şi surori. Şi acesta este un mare dar al lui Dumnezeu! Biserica este una singură pentru toţi. Nu există o Biserică pentru europeni, una pentru africani, una pentru americani, una pentru asiatici, una pentru cel care trăieşte în Oceania, nu, este aceeaşi pretutindeni. Este ca într-o familie: pot să fie departe, răspândiţi în lume, însă legăturile profunde care unesc toţi membrii familiei rămân trainice oricare ar fi distanţa. Mă gândesc, de exemplu, la experienţa de la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: în acea mulţime imensă de tineri pe plaja de la Copacabana se auzeau vorbindu-se atâtea limbi, se vedeau trăsături ale feţei foarte diferite între ele, se întâlneau culturi diferite, şi totuşi era o unitate profundă, se forma o unică Biserică, erau uniţi şi se simţea asta. Să ne întrebăm cu toţii: eu drept catolic, simt această unitate? Eu drept catolic, trăiesc această unitate a Bisericii? Sau nu mă interesează, pentru că sunt închis în micul meu grup sau în mine însumi? Sunt dintre cei care "privatizează" Biserica pentru propriul grup, propria naţiune, proprii prieteni? Este trist a găsi o Biserică "privatizată" prin acest egoism şi această lipsă de credinţă. Este trist! Când aud că atâţia creştini în lume suferă, sunt indiferent sau este ca şi cum ar suferi unul din familie? Când mă gândesc sau aud vorbindu-se că atâţia creştini sunt persecutaţi şi îşi dau şi viaţa pentru propria credinţă, acest lucru atinge inima mea sau nu mă interesează? Sunt deschis la acel frate sau la acea soră din familie care îşi dau viaţa pentru Isus Cristos? Ne rugăm unii pentru alţii? Vă pun o întrebare, dar nu răspundeţi cu glas tare, numai în inimă: câţi dintre voi se roagă pentru creştinii care sunt persecutaţi? Câţi? Fiecare să răspundă în inimă. Eu mă rog pentru acel frate, pentru acea soră care este în dificultate, pentru a mărturisi şi a apăra credinţa sa? Este important a privi în afara propriului ţarc, a se simţi Biserică, unică familie a lui Dumnezeu!

2. Să facem un alt pas şi să ne întrebăm: există răni la această unitate? Putem răni această unitate? Din păcate, noi vedem că în drumul istoriei, chiar şi acum, nu întotdeauna trăim unitatea. Uneori apar neînţelegeri, conflicte, tensiuni, diviziuni, care o rănesc, şi atunci Biserica nu are faţa pe care am vrea-o, nu manifestă caritatea, ceea ce vrea Dumnezeu. Noi suntem cei care creăm sfâşieri! Şi dacă privim la diviziunile care încă există între creştini, catolici, ortodocşi, protestanţi... simţim truda de a face pe deplin vizibilă această unitate. Dumnezeu ne dăruieşte unitatea, dar noi adesea cu greu o trăim. Trebuie căutată, construită comuniunea, educaţie la comuniune, la depăşirea neînţelegerilor şi diviziunilor, începând de la familie, de la realităţile ecleziale, chiar şi în dialogul ecumenic. Lumea noastră are nevoie de unitate, este o epocă în care cu toţii avem nevoie de unitate, avem nevoie de reconciliere, de comuniune şi Biserica este Casă de comuniune. Sfântul Paul le spune creştinilor din Efes: "Aşadar, vă îndemn, eu, prizonierul în Domnul, să vă comportaţi în mod vrednic de chemarea pe care aţi primit-o: cu toată umilinţa şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, străduindu-vă să menţineţi unitatea Duhului în legătura păcii" (Ef 4,1-3). Umilinţă, blândeţe, îndelungă răbdare, iubire pentru a menţine unitatea! Acestea, acestea sunt căile, adevăratele căi ale Bisericii. Să le auzim încă o dată în plus. Umilinţă împotriva vanităţii, împotriva mândriei, umilinţă, blândeţe, îndelungă răbdare, iubire pentru a menţine unitatea. Şi continua Paul: un singur trup, cel al lui Cristos pe care-l primim în Euharistie; un singur Duh, Duhul Sfânt care însufleţeşte şi încontinuu recreează Biserica; o singură speranţă, viaţa veşnică; o singură credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor (cf. v. 4-6). Bogăţia a ceea ce ne uneşte! Şi aceasta este o adevărată bogăţie: ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne desparte. Aceasta este bogăţia Bisericii! Fiecare să se întrebe astăzi: fac să crească unitatea în familie, în parohie, în comunitate, sau sunt un bârfitor, o bârfitoare? Sunt motiv de dezbinare, de deranj? Dar voi nu ştiţi răul pe care îl fac Bisericii, parohiilor, comunităţilor, bârfele! Fac rău! Bârfele rănesc. Un creştin înainte de a bârfi trebuie să-şi muşte limba! Da sau nu? Să-şi muşte limba: acest lucru ne va face bine, pentru că limba se umflă şi nu poate să vorbească şi nu poate să bârfească. Am umilinţa de a coase din nou cu răbdare, cu jertfă, rănile aduse comuniunii?

3. În sfârşit, ultimul pas mai în profunzime. Şi, aceasta este o întrebare frumoasă: cine este motorul acestei unităţi a Bisericii? Este Duhul Sfânt pe care noi toţi l-am primit la Botez şi la sacramentul Mirului. Este Duhul Sfânt. Unitatea noastră nu este în primul rând rod al consensului nostru, sau al democraţiei dinlăuntrul Bisericii, sau al efortului nostru de a ne înţelege, ci vine de la El care face unitatea în diversitate, pentru că Duhul Sfânt este armonie, mereu face armonia în Biserică. Este o unitate armonioasă în atâta diversitate de culturi, de limbi şi de gândire. Este Duhul Sfânt motorul. Pentru aceasta este importantă rugăciunea, care este sufletul angajării noastre de bărbaţi şi femei ai comuniunii, ai unităţii. Rugăciunea la Duhul Sfânt, pentru ca să vină şi să facă unitatea în Biserică.

Să-i cerem Domnului: Doamne, dă-ne să fim tot mai uniţi, să nu fim niciodată instrumente de dezbinare; fă ca să ne angajăm, aşa cum spune o frumoasă rugăciune franciscană, să aducem iubirea acolo unde este ură, să aducem iertarea acolo unde este ofensă, să aducem unirea acolo unde este discordie. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.