La Bucureşti, la 31 august 2013, beatificarea preotului martir Vladimir Ghika

Principe prin naştere, cerşetor prin iubire

De Mons. Ioan Robu,
arhiepiscop de Bucureşti

"Mamă, mamă, uită-te acolo cum cerul sărută pământul!". Deşi frumoasă şi poetică, această exclamaţie legată de descoperirea orizontului n-ar avea nimic special dacă n-ar fi datorită autorului său, care în acea vreme în care o rostea avea abia trei ani şi jumătate, adică vârsta jocului şi a zburdălniciei. Acel copil care reuşea să exprime în mod aşa de eficace intuiţia prezenţei divine iubitoare era Vladimir Ghika, devenit apoi preot şi apoi ucis din ură faţă de credinţă la Bucureşti, la 16 mai 1954, la vârsta de 80 de ani. Preotul român va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în timpul unei ceremonii în capitala ţării, de către cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, care îl reprezintă pe Papa Francisc.

Micul Vladimir nu avea să piardă niciodată din vedere "sărutul" constant al lui Dumnezeu dat omenirii. Şi atunci când iubirea divină a devenit certitudine de neclintit a vieţii sale, Ghika s-a transformat într-un martor viu al lui Deus caritas est.

Născut la 25 decembrie 1873 într-o familie nobilă română, a primit sacramentele iniţierii creştine în Biserica ortodoxă. În timpul studiilor efectuate în Franţa a îndurat influenţa ambientului protestant pentru a ajunge apoi - după nenumărate lecturi, studii şi meditaţii - la catolicism. A obţinut licenţa şi doctoratul în filozofie şi teologie în colegiul Sfântul Toma din Roma. În 1902 a intrat în mod oficial în Biserica catolică, prin actul de credinţă în bazilica romană Sfânta Sabina de pe Aventino. Totuşi va rămâne în el un spirit profund ecumenic, fidel faţă de visul unei singure turme şi un singur păstor pentru care el şi-a dedicat toată viaţa.

Cine a fost Vladimir Ghika? Înainte de toate un mare dar pe care Dumnezeul l-a oferit poporului român şi Bisericii universale. Dacă ar trebui să-l descriu în puţine cuvinte, aş spune că a fost un "principe" prin naştere care a urmat calea regească a Crucii, devenind prin alegere un "cerşetor" de iubire faţă de Cristos, cu convingerea că nu-l iubim pe Dumnezeu aşa cum ar trebui dacă în iubirea noastră faţă de el nu reuşim să-l facem iubit şi de alţii.

Ghika a fost un purtător al crucii. Dar via crucis a sa era destinată să devină o via resurrectionis, graţie exemplului vieţii sale şi al martiriului. El a devenit un far nu numai pentru oamenii din timpul său, ci şi pentru generaţiile viitoare. Când a devenit preot, la 50 de ani, deja parcursese un drum în care, după ce a cunoscut milostivirea lui Dumnezeu, a devenit el însuşi o imagine vie a iubirii şi a compasiunii divine. Înainte de a celebra liturgia euharistice deja practicase aşa-numita "liturgie" a aproapelui, a carităţii creştine şi a jertfirii de sine. de fapt, metrul de măsură al întregii sale vieţi sacerdotale a fost o întrebare care venea în inima sa de la altar: "Oh, preotul meu, cum vei putea să mă jertfeşti pe Mine, efectiv şi total, dacă mai întâi nu te-ai jertfit pe tine însuţi, efectiv şi total?".

În parcursul său spre jertfa euharistică, Ghika n-a evitat niciodată deşerturile atâtor inimi umane chinuite sau rătăcite, în căutare de ajutor, sfat, consolare şi binecuvântare. Drumul său uman şi sacerdotal n-a fost proiectat după calcule sau interese pământeşti, ci a fost condus de un singur gând: să facă voinţa lui Dumnezeu şi să răspundă la aşteptările sale, în dorinţa de a obţine mântuirea proprie şi aceea a aproapelui.

Dacă, pe de o parte, ar putea să fie relativ simplu să se traseze harta numeroaselor călătorii făcute de acest neobosit apostol din secolul al XX-lea, nu este la fel de uşor să se descrie bogăţia reflecţiilor sale dedicate misterului lui Dumnezeu în raport cu sufletul omenesc. Totuşi, denumirea comună a meditaţiilor sale rămâne dorinţa continuă de a descoperi intervenţia lui Dumnezeu în mântuirea omului şi de a-i deveni instrument. Numai aşa se explică plecarea neobosită în căutarea sufletelor pierdute, departe de Dumnezeu, unită cu grija specială faţă de cei bolnavi şi cei nevoiaşi. Ghika a înţeles că îmbrăţişarea autentică a cerului cu pământul nu avea loc la orizont, ci în sufletul omului, motiv pentru care nu trebuie să ţină privirea îndreptată în depărtare, ci în apropiere, spre aproapele care are nevoie de ajutor şi de speranţă.

Despre el vorbesc mai ales gesturile şi acţiunile, viaţa sa sfântă încoronată de o moarte de martir în închisoarea politică Jilava. Trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu care ne-a dăruit exemplul acestui "principe" al carităţii a cărui învăţătură spirituală s-ar putea concentra în trei teme: viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi "liturgia" aproapelui. Convingerea sa de fier era că "nimic nu ne poate apropia mai mult de Dumnezeu decât aproapele". Trebuie amintit că apostolatul principal căruia i s-a dedicat a fost acela de a readuce sufletele rătăcite la casa Tatălui şi pentru a îndeplini această misiune n-a ţinut cont nici de distanţele geografice, nici de starea socială, nici de naţionalitate. A fost un mare apostol al carităţii: nu trebuie uitat că în 1904 a cunoscut-o pe sora Elisabetta Pucci, de la Fiicele Carităţii ale Sfântului Vincenţiu de' Paoli, şi această întâlnire l-a ajutat să schiţeze proiectul său pentru operele de asistenţă şi solidaritate faţă de cei mai nevoiaşi, aşa încât după doi ani, în 1906, a deschis la Bucureşti primul ambulatoriu medical gratuit. Însă caritatea sa nu s-a limitat la cei săraci, la cei bolnavi şi la victimele calamităţilor naturale, ci a fost îndreptată mai ales spre cel care era departe de Dumnezeu. Pentru el cea mai mare sărăcie, boală şi calamitate era absenţa lui Dumnezeu în viaţa unei persoane, lipsa îmbrăţişării lui Dumnezeu, împiedicată uneori de refuzul conştient al omului.

Ghika era un preot care - cum ar spune Papa Francisc - a ieşit din propria logică pentru a intra în logica lui Cristos, un păstor care stătea în mijlocul oilor sale aşa încât a luat mirosul lor.

Trebuie spus şi că oile sale - prin faptul că-i stăteau alături - au luat parfumul său de sfinţenie, aşa cum dau mărturie numeroasele convertiri de persoane care l-au cunoscut şi atâţia fii spirituali care îl căutau încontinuu pentru a avea sfaturile sale şi sprijinul său în dificultăţile de toate zilele. Ghika a fost părinte spiritual pentru numeroşi tineri fascinaţi nu numai de personalitatea şi cultura sa şi de cunoştinţele care l-au făcut să vorbească numeroase limbi: ceea ce îi atrăgea era mai ales percepţia prezenţei lui Dumnezeu în el, acel inconfundabil parfum de sfinţenie.

Tinerii, precum şi toţi cei care l-au cunoscut pe monseniorul Ghika, nu pot să nu rămână fascinaţi de acest om cu origini nobile, care avea în faţa sa perspective fabuloase, destinat pentru o carieră diplomatică strălucitoare, înrudit cu capetele încoronate din toată Europa, stimat, primit ca un rege în toate saloanele culturale din Europa, care a renunţat la toate pentru a-l sluji cu umilinţă pe Cristos, ajungând să doarmă pe banca dintr-o baracă la Villejuif, în periferia Parisului, pentru a trăi ca sărac cu cei săraci. Un om care l-a întâlnit pe Cristos. Şi a înţeles că împreună cu El se poate chiar să nu se aibă nimic, pentru că în inimă răsună o certitudine: eu nu duc lipsă de nimic.

Şi Pius al XI-lea îl numea "marele vagabond apostolic"

"Marele vagabond apostolic": aşa îl numea Pius al XI-lea pe Vladimir Ghika pentru a-i sublinia neobosita activitate misionară. Nu întâmplător acelaşi Pontif îi acordase permisiunea de a celebra liturghia atât în rit latin cât şi în cel oriental şi facultatea de a desfăşura slujirea sa în orice parte a lumii, în folosul celor mai diferite categorii de credincioşi. Ca laic, deja în timpul primului război mondial, Ghika a călătorit încontinuu între Franţa, Italia şi România pentru a-i asista pe prizonieri şi pe cei răniţi. În 1915 a luat parte la operaţiunile de ajutorare a victimelor cutremurului devastator din Marsica, în Abruzzo. După hirotonirea sacerdotală, alegerea sa de sărăcie l-a dus între 1923 şi 1939 să-şi desfăşoare slujirea printre barăcile din cartierele periferice pariziene Gentilly şi Villejuif. A fost numit de Papa Ratti protonotar apostolic şi în această funcţie a luat parte la multe misiuni în diferite ţări ale lumii: a călătorit în Africa şi în America latină, a mers în Japonia şi cu ocazia congreselor euharistice a fost printre altele şi la Sydney, Dublin, Buenos Aires, Manila şi Budapesta.

(După L'Osservatore romano, 29 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.