Vatican: Omilia papei Francisc în solemnitatea Adormirii Maicii Domnului (15 august 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

La sfârşitul Constituţiei despre Biserică, Conciliul al II-lea din Vatican ne-a lăsat o meditaţie foarte frumoasă despre Maria Preasfântă. Amintesc numai expresiile care se referă la misterul pe care-l celebrăm astăzi: prima este aceasta: "Fecioara Neprihănită, păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului" (nr. 59). Şi apoi, pe la sfârşit, este aceasta: "Mama lui Isus, după cum în ceruri, glorificată deja cu trupul şi sufletul, este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină, tot astfel, aici pe pământ, străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, până când va veni Ziua Domnului" (nr. 68). În lumina aceste icoane foarte frumoase a Mamei noastre, putem analiza mesajul conţinut în lecturile biblice pe care tocmai le-am ascultat. Putem să ne concentrăm pe trei cuvinte-cheie: luptă, înviere, speranţă.

Textul din Apocalips prezintă viziunea luptei dintre femeie şi balaur. Figura femeii, care reprezintă Biserica, este pe de o parte glorioasă, triumfătoare, şi pe de altă parte încă în travaliu. De fapt, aşa este Biserica: dacă în cer este deja asociată la gloria Domnului său, în istorie trăieşte încontinuu încercările şi provocările pe care le comportă conflictul dintre Dumnezeu şi cel rău, duşmanul din totdeauna. Şi în această luptă pe care discipolii lui Isus trebuie s-o înfrunte - noi toţi, noi, toţi discipolii lui Isus trebuie să înfruntăm această luptă - Maria nu-i lasă singuri; Mama lui Cristos şi a Bisericii este mereu cu noi. Mereu, merge cu noi, este cu noi. Şi Maria, într-un anumit sens, împărtăşeşte această dublă condiţie. Ea, desigur, a intrat de acum o dată pentru totdeauna în gloria cerului. Însă asta nu înseamnă că este departe, că s-a dezlipit de noi; dimpotrivă, Maria ne însoţeşte, luptă cu noi, îi susţine pe creştini în lupta împotriva forţelor răului. Rugăciunea cu Maria, îndeosebi Rozariul - dar auziţi bine: Rozariul. Voi vă rugaţi Rozariul în fiecare zi? Dar nu ştiu... [lumea strigă: Da!] Sigur? Iată, rugăciunea cu Maria, îndeosebi Rozariul are şi această dimensiune "agonistică", adică de luptă, o rugăciune care susţine în bătălia împotriva celui rău şi a complicilor săi. Şi Rozariul ne susţine în bătălie.

A doua lectură ne vorbeşte despre înviere. Apostolul Paul, scriind corintenilor, insistă asupra faptului că a fi creştini înseamnă a crede că Cristos a înviat din morţi cu adevărat. Toată credinţa noastră se bazează pe acest adevăr fundamental care nu este o idee, ci un eveniment. Şi chiar misterul Ridicării Mariei cu trupul şi sufletul la cer este în întregime înscris în Învierea lui Cristos. Omenitatea Mamei a fost "atrasă" de Fiul în trecerea sa prin moarte. Isus a intrat o dată pentru totdeauna în viaţa eternă cu toată omenitatea sa, aceea pe care o luase din Maria; astfel ea, Mama, care l-a urmat cu fidelitate toată viaţa, l-a urmat cu inima, a intrat cu El în viaţa eternă, pe care o numim şi cer, paradis, casa Tatălui.

Şi Maria a cunoscut martiriul crucii: martiriul inimii sale, martiriul sufletului, ea a suferit mult, în inima sa, în timp ce Isus suferea pe cruce. Pătimirea Fiului a trăit-o până la capăt în suflet. A fost pe deplin unită cu El în moarte şi pentru aceasta i-a fost dat darul învierii. Cristos este cel dintâi dintre cei înviaţi, iar Maria este cea dintâi dintre cei răscumpăraţi, prima dintre "cei care sunt ai lui Cristos". Este Mama noastră, dar putem spune că este şi reprezentanta noastră, este sora noastră, prima noastră soră, este prima dintre cei răscumpăraţi care a ajuns în cer.

Evanghelia ne sugerează al treilea cuvânt: speranţă. Speranţa este virtutea celui care, experimentând conflictul, lupta zilnică dintre viaţă şi moarte, dintre bine şi rău, crede în Învierea lui Cristos, în victoria Iubirii. Am auzit cântarea Mariei, Magnificat: este cântarea speranţei, este cântarea poporului lui Dumnezeu aflat în drum în istorie. Este cântarea atâtor sfinţi şi sfinte, unii cunoscuţi, alţii, foarte mulţi, necunoscuţi, dar bine cunoscuţi de Dumnezeu: mame, taţi, cateheţi, misionari, preoţi, surori, tineri, chiar copii, bunici, bunice: aceştia au înfruntat lupta vieţii purtând în inimă speranţa celor mici şi a celor umili. Maria spune: "Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul" - şi astăzi cântă această cântare Biserica şi o cântă în toate părţile lumii. Această cântare este deosebit de intensă acolo unde Trupul lui Cristos îndură astăzi Pătimirea. Unde este Crucea, pentru noi creştinii este speranţa, întotdeauna. Dacă nu există speranţa, noi nu suntem creştini. Pentru aceasta mie îmi place să spun: nu lăsaţi să vi se fure speranţa. Să nu ne fure speranţa, pentru că această forţă este un har, un dar al lui Dumnezeu care ne duce înainte privind cerul. Şi Maria este mereu acolo, aproape de aceste comunităţi, de aceşti fraţi ai noştri, merge cu ei, suferă cu ei şi cântă cu ei Magnificat-ul speranţei.

Iubiţi fraţi şi surori, să ne unim şi noi, cu toată inima, la această cântare de răbdare şi de victorie, de luptă şi de bucurie, care uneşte Biserica triumfătoare cu cea peregrină, noi; care uneşte pământul cu cerul, care uneşte istoria noastră cu veşnicie, spre care mergem. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.