Roma: Sfânta Liturghie pentru începerea Capitulului General al Ordinului Sfântului Augustin

Bazilica "Sfântul Augustin", Roma

Miercuri, 28 august 2013

"Ne-ai făcut pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până nu se odihneşte în Tine" (Confesiuni, I, 1, 1). Cu aceste cuvinte, devenite celebre, sfântul Augustin se adresează lui Dumnezeu în Confesiuni, şi în aceste cuvinte este sinteza întregii sale vieţi.

"Nelinişte". Acest cuvânt mă loveşte şi mă face să reflectez. Aş vrea să pornesc de la o întrebare: ce nelinişte fundamentală trăieşte Augustin în viaţa sa? Sau probabil ar trebui mai degrabă să spun: ce nelinişti ne invită acest mare om şi sfânt să trezim şi să menţinem vii în viaţa noastră? Propun trei: neliniştea căutării spirituale, neliniştea întâlnirii cu Dumnezeu, neliniştea iubirii.

1. Prima: neliniştea căutării spirituale. Augustin trăieşte o experienţă destul de obişnuită în ziua de astăzi: destul de obişnuită printre tinerii de astăzi. Este educat de mama Monica în credinţa creştină, deşi nu primeşte Botezul, dar crescând se îndepărtează de credinţă, nu găseşte în ea răspunsul la întrebările sale, la dorinţele inimii sale şi este atras de alte propuneri. Intră atunci în grupul maniheilor, se dedică studiilor sale cu angajare, nu renunţă la distracţia destrăbălată, la spectacolele timpului, prietenii intense, cunoaşte iubirea intensă şi întreprinde o carieră strălucitoare de maestru de retorică ce îl duce până la curtea imperială de la Milano. Augustin este un om "sosit", are totul, însă în inima sa rămâne neliniştea căutării sensului profund al vieţii; inima sa nu este adormită, aş spune nu este anesteziată de succes, de lucruri, de putere. Augustin nu se închide în el însuşi, nu se face comod, continuă să caute adevărul, sensul vieţii, continuă să caute faţa lui Dumnezeu. Desigur, comite greşeli, ia şi căi greşite, păcătuieşte, este un păcătos; dar nu pierde neliniştea căutării spirituale. Şi în acest mod descoperă că Dumnezeu îl aştepta, mai mult, că nu încetase niciodată să-l caute El cel dintâi. Aş vrea să-i spun celui care se simte indiferent faţă de Dumnezeu, faţă de credinţă, celui care este departe de Dumnezeu sau l-a părăsit, şi chiar şi nouă, cu "îndepărtările" noastre şi cu "părăsirile" noastre faţă de Dumnezeu, mici, probabil, dar sunt atâtea în viaţa zilnică: priveşte în adâncul inimii tale, priveşte în interiorul tău şi întreabă-te: ai o inimă care doreşte ceva mare sau o inimă adormită de lucruri? Inima ta a păstrat neliniştea căutării sau ai lăsat-o sufocată de lucruri, care ajung s-o atrofieze? Dumnezeu te aşteaptă, te caută: ce-i răspunzi? Ţi-ai dat seama de această situaţie a sufletului tău? Sau dormi? Crezi că Dumnezeu te aşteaptă sau pentru tine aceste adevăruri sunt numai "cuvinte"?

2. În Augustin este tocmai această nelinişte a inimii care-l duce la întâlnirea personală cu Cristos, îl face să înţeleagă că acel Dumnezeu pe care-l căuta departe de el, este Dumnezeul apropiat de orice fiinţă umană, Dumnezeul apropiat de inima noastră, mai intim de noi decât noi înşine (cf. ibid., III, 6, 11). Dar şi în descoperirea şi în întâlnirea cu Dumnezeu, Augustin nu se opreşte, nu se face comod, nu se închide în el însuşi ca acela care deja a ajuns, ci continuă drumul. Neliniştea căutării adevărului, a căutării lui Dumnezeu, devine neliniştea de a-l cunoaşte tot mai mult şi de a ieşi din el însuşi pentru a-l face cunoscut celorlalţi. Este tocmai neliniştea iubirii. Ar vrea o viaţă liniştită de studiu şi de rugăciune, însă Dumnezeu îl cheamă să fie păstor la Hippona, într-un moment dificil, cu o comunitate dezbinată şi cu războiul care este iminent. Şi Augustin se lasă neliniştit de Dumnezeu, nu încetează să-l vestească, să evanghelizeze cu curaj, fără teamă, încearcă să fie imaginea lui Isus Bunul Păstor care cunoaşte oile sale (cf. In 10,14), ba chiar, aşa cum îmi place să repet, care "simte mirosul turmei sale" şi iese ca să le caute pe cele rătăcite. Augustin trăieşte ceea ce sfântul Paul îi indică lui Timotei şi fiecăruia dintre noi: vesteşte cuvântul, insistă la momentul potrivit şi nepotrivit, vesteşte Evanghelia cu inimă generoasă, mare (cf. 2Tim 4,2) a unui păstor care este neliniştit pentru oile sale. Comoara lui Augustin este tocmai această atitudine: a ieşi mereu spre Dumnezeu, a ieşi mereu spre turmă... Este un om în tensiune, între aceste două ieşiri: nu "a privatiza" iubirea... mereu pe drum! Mereu pe drum! Mereu neliniştit! Şi aceasta este pacea neliniştii. Putem să ne întrebăm: sunt neliniştit pentru Dumnezeu, pentru a-l vesti, pentru a-l face cunoscut? Sau mă las fascinat de acea mondenitate spirituală care ne determină să facem totul din iubire faţă de noi înşine? Noi cei consacraţi ne gândim la interesele personale, la funcţionalismul operelor, la carierism. Of, of, la atâtea lucruri ne putem gândi... Ca să spunem aşa, m-am "acomodat" în viaţa mea creştină, în viaţa mea sacerdotală, în viaţa mea călugărească, chiar şi în viaţa mea de comunitate, sau păstrez forţa neliniştii pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul său, care mă determină să "ies afară", spre ceilalţi?

3. Şi ajungem la ultima nelinişte, neliniştea iubirii. Aici nu pot să nu privesc la mama: această Monica! Câte lacrimi a vărsat această sfântă femeie pentru convertirea fiului! Şi câte mame şi astăzi varsă lacrimi pentru ca fiii lor să se întoarcă la Cristos! Nu pierdeţi speranţa în harul lui Dumnezeu! În Confesiuni citim această frază pe care un episcop a spus-o sfintei Monica, mamă care cerea să-l ajute pe fiul ei să regăsească drumul credinţei: "Nu este posibil ca un fiu al atâtor lacrimi să piară" (III, 12, 21). Acelaşi Augustin, după convertire, adresându-se lui Dumnezeu, scrie: "din iubire faţă de mine plângea înaintea ta mama mea, în întregime fidelă, vărsând mai multe lacrimi decât varsă vreodată mamele la moartea copiilor lor" (ibid., III, 11, 19). Femeie neliniştită, această femeie, care, la sfârşit, spune acel cuvânt frumos: cumulatius hoc mihi Deus praestitit! [Dumnezeul meu m-a satisfăcut pe larg] (ibid., IX, 10, 26). Pentru ceea ce ea plângea Dumnezeu i-a dăruit din belşug! Şi Augustin este moştenitor al Monicăi, de la ea primeşte sămânţa neliniştii. Iată, aşadar, neliniştea iubirii: a căuta mereu, fără încetare, binele celuilalt, al persoanei iubite, cu acea intensitate care duce şi la lacrimi. Îmi vin în minte cuvintele lui Isus care plânge în faţa mormântului prietenului Lazăr, Petru, care, după ce l-a tăgăduit pe Isus, îi întâlneşte privirea bogată în milostivire şi în iubire şi plânge amar, Tatăl care aşteaptă pe terasă întoarcerea fiului şi atunci când încă este departe îi aleargă în întâmpinare; îmi vine în minte Fecioara Maria care cu iubire îl urmează pe Fiul Isus până la Cruce. Cum suntem cu neliniştea iubirii? Credem în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii? Sau suntem nominalişti cu privire la asta? Nu în mod abstract, nu numai cuvintele, ci fratele concret pe care-l întâlnim, fratele care este lângă noi! Ne lăsăm neliniştiţi de necesităţile lor sau rămânem închişi în noi înşine, în comunităţile noastre, care de multe ori reprezintă "comunitate-comoditate"? Uneori se poate trăi într-un bloc fără a cunoaşte cine trăieşte alături; sau putem fi în comunitate, fără a cunoaşte cu adevărat pe propriul confrate: cu durere mă gândesc la persoanele consacrate care nu sunt rodnice, care sunt "holtei/fete bătrâne". Neliniştea iubirii ne determină mereu să mergem în întâmpinarea celuilalt, fără a aştepta ca să vină el să ne manifeste necesitatea sa. Neliniştea iubirii ne dăruieşte darul rodniciei pastorale şi noi trebuie să ne întrebăm, fiecare dintre noi: cum merge rodnicia mea spirituală, rodnicia mea pastorală?

Să-i cerem Domnului pentru voi, dragi augustinieni, care începeţi Capitulul General, şi pentru noi toţi ca să păstreze în inima noastră neliniştea spirituală de a-l căuta mereu, neliniştea de a-l vesti cu curaj, neliniştea iubirii faţă de orice frate şi soră. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.