(Miercuri, 24 iulie 2013)

Domnule Cardinal,
Veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori!

Câtă bucurie îmi dă să vin la casa Mamei fiecărui brazilian, sanctuarul Stăpânei Noastre de la Aparecida! În ziua de după alegerea mea ca episcop de Roma, am vizitat Bazilica "Santa Maria Maggiore" din Roma, pentru a încredinţa sfintei Fecioare Maria slujirea mea. Astăzi am voit să vin aici pentru a cere Mariei, mama noastră, rezultatul bun al Zilei Mondiale a Tineretului şi să pun la picioarele ei viaţa poporului latino-american.

Aş vrea să vă spun înainte de toate un lucru. În acest sanctuar, unde în urmă cu şase ani s-a ţinut a V-a Conferinţă Generală a Episcopatului din America Latină şi din Caraibe, a avut loc un fapt foarte frumos de care am putut să-mi dau seama personal: să văd cum episcopii - care au lucrat asupra temei întâlnirii cu Cristos, uceniciei şi misiunii - se simţeau încurajaţi, însoţiţi şi, într-un anumit sens, inspiraţi de miile de pelerini care veneau în fiecare zi să încredinţeze viaţa lor sfintei Fecioare Maria: acea Conferinţă a fost un mare moment al Bisericii. Şi, de fapt, se poate spune că Documentul de la Aparecida s-a născut tocmai din această împletire dintre lucrările păstorilor şi credinţa simplă a pelerinilor, sub ocrotirea maternă a Mariei. Biserica, atunci când îl caută pe Cristos bate mereu la această casă a Mamei şi cere: "Arată-ni-l pe Isus!". De la Ea se învaţă adevărata ucenicie. Şi iată pentru ce Biserica merge în misiune mereu pe urma Mariei.

Astăzi, privind la Ziua Mondială a Tineretului care m-a adus în Brazilia, vin şi eu să bat la uşa casei Mariei - care l-a iubit şi l-a educat pe Isus - pentru ca să ne ajute pe noi toţi, păstorii poporului lui Dumnezeu, părinţii şi educatorii, să transmitem tinerilor noştri valorile care să-i facă artizani ai unei naţiuni şi ai unei lumi mai drepte, solidare şi fraterne. Pentru aceasta, aş vrea să amintesc trei atitudini simple, trei atitudini simple: a menţine speranţa, a ne lăsa surprinşi de Dumnezeu şi a trăi în bucurie.

1. A menţine speranţa. Lectura a doua de la Liturghie prezintă o scenă dramatică: o femeie - figură a Mariei şi a Bisericii - este persecutată de un balaur - diavolul - care vrea să-i devoreze copilul. Însă scena nu este de moarte, ci de viaţă, pentru că Dumnezeu intervine şi salvează pruncul (cf. Ap 12,13a.15-16a). Câte dificultăţi există în viaţa fiecăruia, în lumea noastră, în comunităţile noastre, dar oricât de mari ar putea să apară, Dumnezeu nu lasă niciodată ca să fim scufundaţi de ele. În faţa descurajării care ar putea să existe în viaţă, în cel care lucrează la evanghelizare sau în cel care se străduieşte să trăiască credinţa ca tată şi mamă de familie, aş vrea să spun cu putere: să aveţi mereu în inimă această certitudine: Dumnezeu merge alături de voi, în nici un moment nu vă abandonează! Să nu pierdem niciodată speranţa! Să n-o stingem niciodată în inima noastră! "Balaurul", răul, există în istoria noastră, dar nu este el cel mai puternic. Cel mai puternic este Dumnezeu şi Dumnezeu este speranţa noastră! Este adevărat că astăzi cam toţi şi chiar şi tinerii noştri simt fascinaţia atâtor idoli care se pun în locul lui Dumnezeu şi par să dea speranţă: banii, succesul, puterea, plăcerea. Adesea un sentiment de singurătate şi de gol îşi croieşte drum în inima multora şi conduce la căutarea de compensaţii, de aceşti idoli trecători. Iubiţi fraţi şi surori, să fim lumini de speranţă! Să avem o privire pozitivă asupra realităţii! Să încurajăm generozitatea care îi caracterizează pe tineri, să-i însoţim să devină protagonişti ai construirii unei lumi mai bune: sunt un motor puternic pentru Biserică şi pentru societate. Nu au nevoie numai de lucruri, au nevoie mai ales ca să le fie propuse acele valori imateriale care sunt inima spirituală a unui popor, memoria unui popor. În acest sanctuar, care face parte din memoria Braziliei, le putem aproape citi: spiritualitate, generozitate, solidaritate, perseverenţă, fraternitate, bucurie; sunt valori care îşi află rădăcina lor cea mai profundă în credinţa creştină.

2. A doua atitudine: a ne lăsa surprinşi de Dumnezeu. Cine este bărbat, femeie de speranţă - marea speranţă pe care ne-o dă credinţa - ştie că, şi în mijlocul dificultăţilor, Dumnezeu acţionează şi ne surprinde. Istoria acestui sanctuar este un exemplu: trei pescari, după o zi în zadar, fără a reuşi să prindă peşti, în apele din Rio Parnaiba, găsesc ceva neaşteptat: o imagine a Stăpânei Noastre a Zămislirii. Cine şi-ar fi imaginat că locul unei pescuiri nerodnice avea să devină locul în care toţi brazilienii pot să se simtă fii ai uneia şi aceleiaşi Mame? Dumnezeu mereu uimeşte, ca vinul nou în Evanghelia pe care am ascultat-o. Dumnezeu rezervă mereu pentru noi ceea ce este mai bun. Dar cere ca noi să ne lăsăm surprinşi de iubirea sa, să primim surprizele sale. Să ne încredem în Dumnezeu! Departe de El, vinul bucuriei, vinul speranţei, se epuizează. Dacă ne apropiem de El, dacă rămânem cu El, ceea ce pare apă rece, ceea ce este dificultate, ceea ce este păcat, se transformă în vin nou de prietenie cu El.

3. A treia atitudine: a trăi în bucurie. Dragi prieteni, dacă umblăm în speranţă, lăsându-se surprinşi de vinul nou pe care ni-l oferă Isus, în inima noastră este bucurie şi nu putem decât să fim martori ai acestei bucurii. Creştinul este bucuros, nu este niciodată trist. Dumnezeu ne însoţeşte. Avem o Mamă care mereu mijloceşte pentru viaţa fiilor săi, pentru noi, ca regina Estera în prima lectură (cf. Est 5,3). Isus ne-a arătat că faţa lui Dumnezeu este aceea a unui Tată care ne iubeşte. Păcatul şi moartea au fost înfrânte. Creştinul nu poate să fie pesimist! Nu are faţa celui care pare să se afle într-un doliu perpetuu. Dacă suntem cu adevărat îndrăgostiţi de Cristos şi simţim cât de mult de iubeşte, inima noastră se va "înflăcăra" de o aşa bucurie care îi va contagia pe cei care trăiesc lângă noi. Aşa cum spunea Benedict al XVI-lea, aici, în acest sanctuar: "Discipolul este conştient că fără Cristos nu există lumină, nu există speranţă, nu există iubire, nu există viitor" (Discurs inaugural al Conferinţei de la Aparecida [13 mai 2007]: Insegnamenti III/1 [2007], p. 861).

Dragi prieteni, am venit să batem la uşa casei Mariei. Ea ne-a deschis, ne-a lăsat să intrăm şi ni-l arată pe Fiul său. Acum Ea ne cere: "Faceţi tot ceea ce vă va spune!" (In 2,5). Da, Mamă, noi ne angajăm să facem ceea ce ne va spune Isus! Şi vom face asta cu speranţă, încrezători în surprizele lui Dumnezeu şi plini de bucurie. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.