Vatican: Sfânta Liturghie cu seminariştii, novicii şi novicele (duminică, 7 iulie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

Ieri am avut deja ocazia să vă întâlnesc şi astăzi sărbătoarea noastră este şi mai mare pentru că ne întâlnim pentru Euharistie, în ziua Domnului. Voi sunteţi seminarişti, novici şi novice, tineri pe drumul vocaţional, care veniţi din toate părţile lumii: reprezentaţi tinereţea Bisericii! Dacă Biserica este mireasa lui Cristos, într-un anumit sens voi reprezentaţi momentul logodnei, primăvara vocaţiei, perioada descoperii, a verificării, a formării. Şi este o perioadă foarte frumoasă, în care se pun bazele pentru viitor. Mulţumesc pentru că aţi venit!

Astăzi cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre misiune. De unde se naşte misiunea? Răspunsul este simplu: se naşte dintr-o chemare, aceea a Domnului şi cel care este chemat de el, este chemat pentru a fi trimis. Care trebuie să fie stilul celui trimis? Care sunt punctele de referinţă ale misiunii creştine? Lecturile pe care le-am ascultat ne sugerează trei puncte: bucuria mângâierii, crucea şi rugăciunea.

1. Primul element: bucuria mângâierii. Profetul Isaia se adresează unui popor care a trecut prin perioada întunecată a exilului, a îndurat o încercare foarte dură; dar acum a venit pentru Ierusalim timpul mângâierii; tristeţea şi frica trebuie să facă loc bucuriei: "Bucuraţi-vă... veseliţi-vă... tresăltaţi de bucurie" - spune profetul (66,10). Este o mare invitaţie la bucurie. Pentru ce? Care este motivul acestei invitaţii la bucurie? Pentru că Domnul va revărsa asupra cetăţii sfinte şi asupra locuitorilor săi o "cascadă" de mângâiere, o cascadă de mângâiere - aşa de plini de mângâiere - o cascadă de duioşie maternă: "Veţi fi purtaţi în braţe şi veţi fi dezmierdaţi pe genunchi" (v. 12). Când mama ia copilul pe genunchi şi îl dezmiardă, aşa va face şi face Domnul cu noi. Aceasta este cascada de duioşie care ne dă atâta mângâiere. "Cum îşi mângâie o mamă copilul, aşa vă voi mângâia eu" (v. 13). Fiecare creştin şi mai ales noi suntem chemaţi să ducem acest mesaj de speranţă care dăruieşte seninătate şi bucurie: mângâierea lui Dumnezeu, duioşia sa faţă de toţi. Dar putem fi purtătorii ei dacă experimentăm noi cei dintâi bucuria de a fi mângâiaţi de el, de a fi iubiţi de el. Acest lucru este important pentru ca misiunea noastră să fie rodnică: a simţi mângâierea lui Dumnezeu şi a o transmite! Eu am găsit câteodată persoane consacrate cărora le este frică de această duioşie a lui Dumnezeu. Dar nu vă fie frică! Nu vă fie frică, Domnul este Domnul mângâierii, Domnul duioşiei! Domnul este tată şi el spune că va face cu noi aşa cum face o mamă cu copilul său, cu duioşia sa. Nu vă fie frică de mângâierea Domnului! Invitaţia lui Isaia trebuie să răsune în inima noastră: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu" (40,1) şi asta trebuie să devină misiune. Noi să-l găsim pe Domnul care ne mângâie şi să mergem să mângâiem poporul lui Dumnezeu. Aceasta este misiunea. Desigur, astăzi oamenii au nevoie de cuvinte, dar au nevoie mai ales ca noi să mărturisim milostivirea, duioşia Domnului, care încălzeşte inima, care trezeşte speranţa, care atrage spre bine. Bucuria de a duce mângâierea lui Dumnezeu!

2. Al doilea punct de referinţă al misiunii este crucea lui Cristos. Sfântul Paul, scriind galatenilor, afirmă: "În ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos" (6,14). Şi vorbeşte despre "stigmate", adică despre rănile lui Isus răstignit, ca despre indiciul, despre semnul distinctiv al existenţei sale de Apostol al evangheliei. În slujirea sa, Paul a experimentat suferinţa, slăbiciunea şi înfrângerea, dar şi bucuria şi mângâierea. Acesta este misterul pascal al lui Isus: mister de moarte şi de înviere. Şi tocmai faptul că s-a lăsat conformat la moartea lui Isus l-a făcut pe sfântul Paul să fie părtaş la învierea sa, la victoria sa. În ora întunericului, în ora încercării este deja prezentă şi activă aurora luminii şi a mântuirii. Misterul pascal este inima palpitantă a misiunii Bisericii! Şi dacă rămâne în acest mister, noi suntem la adăpost fie de la o viziune lumească şi triumfalistă a misiunii, fie de la descurajarea care se poate naşte în faţa încercărilor şi a insucceselor. Rodnicia pastorală, rodnicia vestirii evangheliei nu este dată de succesul, nici de insuccesul conform criteriilor de evaluare umană, ci de conformarea cu logica crucii lui Isus, care este logica ieşirii din noi înşine şi a dăruirii, logica iubirii. Crucea, mereu crucea cu Cristos, pentru că uneori ne oferă crucea fără Cristos: asta nu merge! Crucea, mereu crucea cu Cristos garantează rodnicia misiunii noastre. Şi din cruce, act suprem de milostivire şi de iubire, ne renaştem ca "noi creaturi" (Gal 6,15).

3. În sfârşit, al treilea element: rugăciunea. În evanghelie am ascultat: "Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Lc 10,2). Lucrătorii pentru seceriş nu sunt aleşi prin campanii publicitare sau apeluri la slujirea generozităţii, ci sunt "aleşi" şi "trimişi" de Dumnezeu. El e cel care alege, el e cel care trimite, el e cel care trimite, el e cel care dă misiunea. Pentru aceasta este importantă rugăciunea. Biserica, ne-a repetat Benedict al XVI-lea, nu este a noastră, este a lui Dumnezeu; şi de câte ori noi, consacraţii, credem că este a noastră! Facem din ea... ceva ce ne vine în minte. Dar nu e a noastră, este a lui Dumnezeu. Ogorul care trebuie cultivat este al său. Aşadar misiunea este mai ales har. Misiunea este har. Şi dacă apostolul este rod al rugăciunii, în ea va găsi lumina şi forţa acţiunii sale. De fapt, misiunea noastră nu este rodnică, ba chiar se stinge chiar în momentul în care se întrerupe legătura cu izvorul, cu Domnul.

Dragi seminarişti, dragi novice şi dragi novici, dragi tineri aflaţi pe drumul vocaţional! Unul dintre voi, unui dintre formatorii voştri, îmi spune zilele trecute: évangéliser on fait ? genoux, evanghelizarea se face în genunchi. Ascultaţi bine: "evanghelizarea se face în genunchi". Fiţi mereu bărbaţi şi femei ai rugăciunii. Fără raportul constant cu Dumnezeu, misiunea devine meserie. Ce meserie ai? Croitor, bucătăreasă, preot, lucrez ca preot, lucrezi ca soră? Nu. Nu este o meserie, este altceva. Riscul activismului, de a se încrede prea mult în structuri, este mereu la pândă. Dacă privim la Isus, vedem că în ajunul oricărei decizii sau eveniment important, se reculegea în rugăciune intensă şi prelungită. Să cultivăm dimensiunea contemplativă, chiar şi în vârtejul activităţilor cele mai urgente şi apăsătoare. Şi cu cât misiunea vă cheamă mai mult să mergeţi spre periferiile existenţiale, cu atât inima voastră să fie mai unită cu aceea a lui Cristos, plină de milostivire şi de iubire. Aici se află secretul rodniciei pastorale, al rodniciei unui discipol al Domnului!

Isus îi trimite pe ai săi fără "pungă, nici desagă, nici sandale" (Lc 10,4). Răspândirea evangheliei nu este asigurată nici de numărul de persoane, nici de prestigiul instituţiei, nici de cantitatea de resurse disponibile. Ceea ce contează este de a fi impregnaţi de iubirea lui Cristos, de a ne lăsa conduşi de Duhul Sfânt şi de a altoi propria viaţă pe pomul vieţii, care este crucea Domnului.

Dragi prieteni şi prietene, cu mare încredere vă încredinţez mijlocirii Mariei preasfinte. Ea este Mama care ne ajută să luăm decizii definitive cu libertate, fără frică. Ea să vă ajute să mărturisiţi bucuria mângâierii lui Dumnezeu, fără să vă fie frică de bucurie; ea să vă ajute să vă conformaţi la logica de iubire a crucii şi să creşteţi în unire tot mai intensă cu Domnul în rugăciune. Astfel viaţa voastră va fi bogată şi rodnică!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.