Vatican: Audienţă acordată participanţilor la "Zilele reprezentanţilor pontificali" cu ocazia Anului Credinţei

Vineri, 21 iunie 2013, în Sala Clementină din Palatul Apostolic Vatican, Sfântul Părinte Francisc a primit în audienţă pe participanţii la Zilele dedicate reprezentanţilor pontificali în cadrul Anului Credinţei (21-22 iunie) şi le-a adresat discursul pe care-l publicăm în continuare.

Iubiţi confraţi,

Aceste zile, în Anul Credinţei, sunt o ocazie pe care Domnul o oferă pentru a ne ruga împreună, pentru a reflecta împreună şi pentru a trăi un moment fratern. Îi mulţumesc cardinalului Bertone pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele tuturor, dar aş vrea să mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru slujirea voastră care mă ajută în grija faţă de toate Bisericile, în acea slujire de unitate care este centrală pentru Succesorul lui Petru. Voi mă reprezentaţi în Bisericile răspândite în toată lumea şi pe lângă guverne, dar faptul de a vă vedea aşa de numeroşi astăzi îmi dă şi sensul catolicităţii Bisericii, al respiraţiei sale universale. Mulţumesc din toată inima! Munca voastră este o muncă - cuvântul care-mi vine este "importantă", dar este un cuvânt formal -; munca voastră este mai mult decât importantă, este o muncă de a face Biserica, de a construi Biserica. Între Bisericile particulare şi Biserica universală, între Episcopi şi Episcopul de Roma. Nu sunteţi intermediari, mai degrabă sunteţi mediatori, care cu medierea faceţi comuniunea. Unii teologi studiind ecleziologia, vorbesc despre Biserica locală şi spun că reprezentanţii pontificali şi preşedinţii Conferinţelor Episcopale fac o Biserică locală care nu este de instituire divină, este organizatoare dar ajută să meargă înainte Biserica. Şi munca cea mai importantă este aceea de mediere, iar pentru a media este necesar de a cunoaşte. A nu cunoaşte numai hârtiile - că este foarte important a citi hârtiile şi sunt atâtea - ci a cunoaşte persoanele. De aceea eu consider că raportul personal dintre Episcopul de Roma şi voi este un lucru esenţial. Este adevărat, există Secretariatul de Stat care ne ajută, însă acest ultim punct, raportul personal, este important. Şi trebuie să-l facem, de ambele părţi.

M-am gândit la această reuniune şi vă ofer nişte gânduri simple despre câteva aspecte, aş spune esenţiale, ale faptului de a fi reprezentanţi pontificali. Sunt lucruri asupra cărora am reflectat în inima mea, mai ales gândindu-mă să mă pun alături de fiecare dintre voi. La această întâlnire nu aş vrea să vă spun cuvinte pur formale sau cuvinte de circumstanţă; ar face rău tuturor, vouă şi mie. Ceea ce vă spun acum vine dinăuntru, vă asigur, şi îmi stă la inimă.

1. Înainte de toate aş vrea să subliniez că viaţa voastră este o viaţă de nomazi. M-am gândit de multe ori la asta: sărmanii oameni! La fiecare trei, patru ani pentru colaboratori, un pic mai mult pentru nunţii, voi schimbaţi locul, treceţi de la un continent la altul, de la o ţară la alta, de la o realitate de Biserică la alta, adesea foarte diferită; sunteţi mereu cu valiza în mână. Îmi pun întrebarea: ce ne spune nouă tuturor această viaţă? Ce sens spiritual are? Aş spune că dă sensul drumului, care este central în viaţa de credinţă, începând de la Abraham, om de credinţă în drum: Dumnezeu îi cere să părăsească ţara sa, siguranţele sale, pentru a merge, încrezându-se într-o promisiune, pe care n-o vede, dar pe care o păstrează pur şi simplu în inimă ca speranţă pe care Dumnezeu i-o oferă (cf. Gen 12,1-9). Şi acest lucru comportă două elemente, după părerea mea. Înainte de toate mortificaţia, pentru că într-adevăr, a merge cu valiza în mână este o mortificaţie, sacrificiul de a se despuia de lucruri, de prieteni, de legături şi a începe mereu din nou. Şi acest lucru nu este uşor; înseamnă a trăi în provizoriu, ieşind din sine însuşi, fără a avea un loc unde să înfigi rădăcini, o comunitate stabilă, şi totuşi iubind Biserica şi ţara pe care sunteţi chemaţi s-o slujiţi. Un al doilea aspect pe care-l comportă acest lucru de a fi nomazi, mereu în drum, este acela care ne este descris în capitolul al unsprezecelea din Scrisoarea către Evrei. Prezentând exemplele de credinţă ale părinţilor, autorul afirmă că ei au văzut bunurile promise şi le-au salutat de departe - este frumoasă această icoană - declarând că sunt pelerini pe acest pământ (cf. 11,13). Este un mare merit o astfel de viaţă, o viaţă ca a voastră, când se trăieşte cu intensitatea iubirii, cu amintirea activă a primei chemări.

2. Aş vrea să mă opresc un moment asupra aspectului de "a privi de departe", a privi promisiunile de departe, a le saluta de departe. Ce anume priveau de departe părinţii din Vechiul Testament? Bunurile promise de Dumnezeu. Fiecare dintre noi se poate întreba: care este promisiunea mea? La ce anume privesc? Ce anume caut în viaţă? Ceea ce amintirea de bază ne determină să căutăm este Domnul, El este binele promis. Asta nu trebuie să ni se pară niciodată ceva sigur. La 25 aprilie 1961, într-un celebru discurs, pe atunci Substitutul de la Secretariatul de Stat, mons. Montini, amintea că figura reprezentantului pontifical "este aceea a unui care are cu adevărat conştiinţa că-l poartă pe Cristos cu sine", ca binele preţios care trebuie comunicat, vestit, reprezentat. Bunurile, perspectivele din această lume ajung să dezamăgească, determină să nu fim mulţumiţi niciodată; Domnul este binele care nu dezamăgeşte, unicul care nu dezamăgeşte. Şi acest lucru cere o dezlipire de noi înşine care se poate obţine numai cu un raport constant cu Domnul şi unificarea vieţii în jurul lui Cristos. Şi asta se numeşte familiaritate cu Isus. Familiaritatea cu Isus Cristos trebuie să fie alimentul zilnic al reprezentantului pontifical, pentru că este alimentul care se naşte din amintirea primei întâlniri cu El şi pentru că ea constituie şi expresia zilnică de fidelitate faţă de chemarea sa. Familiaritate. Familiaritate cu Isus Cristos în rugăciune, în celebrarea euharistică, ce nu trebuie neglijată niciodată, în slujirea carităţii.

3. Există mereu pericolul, şi pentru oamenii de Biserică, de a ceda la ceea ce eu numesc, preluând o expresie a lui De Lubac, "mondenitate spirituală": a ceda în faţa spiritului lumii, care conduce la a acţiona pentru propria realizare şi nu pentru gloria lui Dumnezeu (cf. Meditazione sulla Chiesa, Milano 1979, pag. 269), în faţa acelui fel de "burghezie a spiritului şi a vieţii" care determină la o inactivitate, la căutarea unei vieţi comode şi liniştite. Studenţilor de la Academia Ecleziastică Pontificală le-am amintit cum pentru fericitul Ioan al XIII-lea, slujirea ca reprezentant pontifical a fost unul din domeniile, şi nu secundar, în care a luat formă sfinţenia sa, şi citam câteva pasaje din Jurnalul sufletului care se refereau tocmai la această lungă perioadă de timp din slujirea sa. El afirma că a înţeles tot mai mult că, pentru eficacitatea acţiunii sale, trebuia să cureţe încontinuu via vieţii sale de ceea ce este numai frunzar inutil şi să meargă direct la esenţial, care este Cristos şi Evanghelia sa, altminteri se riscă să se îndrepte spre ridicol o misiune sfântă (Giornale dell'Anima, Cinisello Balsamo 2000, pag. 513-514). "Ridicol" este un cuvânt puternic, dar este adevărat: a ceda în faţa spiritului lumesc ne expune mai ales pe noi păstorii la ridicol; poate că vom primi câteva aplauze, dar chiar aceia care vor părea că ne aprobă, după aceea ne vor critica pe la spate. Această este o regulă obişnuită.

Dar noi suntem păstori! Şi asta nu trebuie s-o uităm niciodată! Voi, dragi reprezentanţi pontificali, sunteţi prezenţă a lui Cristos, sunteţi prezenţă sacerdotală, de păstori. Desigur, nu veţi învăţa o porţiune specială a poporului lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, nu veţi fi la conducerea unei Biserici locale, dar sunteţi păstori care slujesc Biserica, având rol de a încuraja, de a fi slujitori ai comuniunii, şi chiar cu misiunea, nu întotdeauna uşoară, de a corecta. Faceţi mereu totul cu iubire profundă! Chiar şi în raporturile cu autorităţile civile şi cu colegii voi sunteţi păstori: căutaţi mereu binele, binele tuturor, binele Bisericii şi al fiecărei persoane. Însă această muncă pastorală, aşa cum am spus, se face cu familiaritatea cu Isus Cristos în rugăciune, în celebrarea euharistică, în faptele de caritate: acolo este prezent Domnul. Dar din partea voastră trebuie să se facă şi cu profesionalitate, şi va fi ca - îmi vine să spun un cuvânt - ciliciul vostru, pocăinţa voastră: a face mereu cu profesionalitate lucrurile, pentru că Biserica vă vrea aşa. Şi atunci când un reprezentant pontifical nu face lucrurile cu profesionalitate, pierde şi autoritate.

Aş vrea să închei spunând un cuvânt şi despre unul din punctele importante ale slujirii voastre ca reprezentanţi pontificali, cel puţin pentru cea mai mare majoritate: colaborarea la numirile episcopale. Voi cunoaşteţi expresia celebră care indică un criteriu fundamental în alegerea celui care trebuie să conducă: si sanctus est oret pro nobis, si doctus est doceat nos, si prudens est regat nos - dacă este sfânt să se roage pentru noi, dacă este inteligent să ne înveţe, dacă este prudent să ne conducă. În misiunea delicată de a realiza investigaţia pentru numirile episcopale să fiţi atenţi că acei candidaţi să fie păstori apropiaţi de oameni: acesta este primul criteriu. Păstori apropiaţi de oameni. Este un mare teolog, o mare inteligenţă: să meargă la Universitate, unde va face aşa de mult bine! Păstori! Avem nevoie de păstori! Să fie părinţi şi fraţi, să fie blânzi, răbdători şi milostivi; să iubească sărăcia, interioară ca libertate pentru Domnul şi chiar exterioară ca simplitate şi austeritate a vieţii, care să nu aibă o psihologie de "principi". Fiţi atenţi ca să nu fie ambiţioşi, să nu caute episcopatul; se spune că fericitul Ioan Paul al II-lea într-o primă audienţă pe care a avut-o cu cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Episcopi, acesta i-a pus întrebare cu privire la criteriul de alegere a candidaţilor la episcopat şi Papa cu glasul său deosebit: "Primul criteriu: volentes nolumus". Cei care caută episcopatul... nu, nu merge. Şi să fie miri ai unei Biserici, fără să fie în căutare constantă a alteia. Să fie capabili să "supravegheze" turma care le va fi încredinţată, adică să aibă grijă de tot ceea ce o menţine unită; să "vegheze" asupra ei, să fie atenţi la pericolele care o ameninţă; dar mai ales să fie capabili să "vegheze" pentru turmă, să facă de pază, să îngrijească speranţa, ca să fie soare şi lumină în inimi, să susţină cu iubire şi cu răbdare planurile pe care Dumnezeu le realizează în poporul său. Să ne gândim la figura sfântului Iosif care veghează asupra Mariei şi a lui Isus, la grija sa faţă de familia pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o şi privirea atentă cu care o conduce în evitarea pericolelor. Pentru aceasta păstorii să ştie să fie în faţa turmei pentru a indica drumul, în mijlocul turmei pentru a o menţine unită, în spatele turmei pentru a evita ca vreunul să rămână în urmă şi pentru că turma însăşi are, ca să spunem aşa, flerul în găsirea drumului. Păstorul trebuie să se mişte aşa!

Dragi reprezentanţi pontificali, sunt doar câteva gânduri, care îmi vin din inimă, m-am gândit mult înainte de a scrie asta: asta am scris eu! M-am gândit mult şi m-am rugat. Aceste gânduri îmi vin din inimă, cu care nu pretind să spun lucruri noi - nu, niciunul din lucrurile pe care le-a spus nu este nou - dar asupra cărora vă invit să reflectaţi pentru slujirea importantă şi preţioasă pe care o prestaţi pentru toată Biserica. Viaţa voastră este adesea o viaţă dificilă, uneori în locuri de conflict - ştiu bine asta: am vorbit cu unul dintre voi în acest timp, de două ori. Câtă durere, câtă suferinţă! Un continuu pelerinaj fără posibilitatea de a înfige rădăcini într-un loc, într-o cultură, într-o realitate eclezială specifică. Dar este o viaţă care merge spre promisiuni şi le salută de departe. O viaţă în mişcare, dar mereu cu Isus Cristos care vă ţine de mână. Acest lucru este sigur: El vă ţine de mână. Mulţumesc iarăşi pentru asta! Noi ştim că stabilitatea noastră nu se află în lucruri, în propriile proiecte sau în ambiţii, ci în faptul de a fi adevăraţi păstori care ţin privirea îndreptată spre Cristos. Încă o dată mulţumesc! Vă rog, vă cer să vă rugaţi pentru mine, pentru că am nevoie de asta. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.