Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra problemei ambientului, aşa cum am avut ocazia să fac asta în diferite ocazii. Însă îmi sugerează acest lucru Ziua Mondială a Ambientului, promovată de Naţiunile Unite, care lansează o puternică atenţionare cu privire la necesitatea de a elimina risipele şi distrugerea de alimente.

Când vorbim despre ambient, despre creaţie, gândul meu se îndreaptă spre primele pagini ale Bibliei, la Cartea Genezei, unde se afirmă că Dumnezeu l-a pus pe bărbat şi pe femeie pe pământ pentru ca să-l cultive şi să-l păzească (cf. 2,15). Şi îmi apar întrebări: Ce înseamnă a cultiva şi a păzi pământul? Noi cu adevărat cultivăm şi păzim creaţia? Sau o exploatăm şi o neglijăm? Verbul "a cultiva" îmi aduce în minte grija pe care agricultorul o are faţă de pământ pentru ca să dea rod şi el să fie împărtăşit: câtă atenţie, pasiune şi dăruire! A cultiva şi a păzi creaţia este o indicaţie a lui Dumnezeu dată nu numai la începutul istoriei, ci fiecăruia dintre noi; este parte din proiectul său; înseamnă a face să crească lumea cu responsabilitate, a o transforma pentru ca să fie o grădină, un loc locuibil pentru toţi. Benedict al XVI-lea a amintit de mai multe ori că această misiune încredinţată nouă de Dumnezeu Creatorul cere să percepem ritmul şi logica creaţiei. Noi, în schimb, suntem adesea conduşi de mândria de a domina, de a poseda, de a manipula, de a exploata; nu o "păzim", nu o respectăm, nu o considerăm ca un dar gratuit de care să avem grijă. Pierdem atitudinea de uimire, de contemplare, de ascultare a creaţiei; şi astfel nu mai reuşim să citim în ea ceea ce Benedict al XVI-lea numeşte "ritmul istoriei de iubire a lui Dumnezeu cu omul". De ce se întâmplă asta? Pentru că gândim şi trăim în mod orizontal, ne-am îndepărtat de Dumnezeu, nu citim semnele sale.

Dar "a cultiva şi a păzi" nu cuprinde numai raportul dintre noi şi ambient, dintre om şi creaţie, se referă şi la raporturile umane. Papii au vorbit despre ecologia umană, strâns legată de ecologia ambientală. Noi trăim un moment de criză; vedem asta în ambient, dar mai ales vedem asta în om. Persoana umană este în pericol: acest lucru este sigur, persoana umană este astăzi în pericol, iată urgenţa ecologiei umane! Şi pericolul este grav deoarece cauza problemei nu este superficială, ci profundă: nu este numai o problemă de economie, ci de etică şi de antropologie. Biserica a subliniat asta de mai multe ori; şi mulţi spun: Da, este corect, este adevărat... însă sistemul continuă ca înainte, pentru că ceea ce domină sunt dinamicele unei economii şi ale unor finanţe lipsite de etică. Cel care comandă astăzi nu este omul, este banul, banul, banii comandă. Şi Dumnezeu Tatăl nu a dat banilor misiunea de a păzi pământul, ci nouă: bărbaţilor şi femeilor. Noi avem această misiune! În schimb, bărbaţi şi femei sunt sacrificaţi idolilor profitului şi consumului: este "cultura rebutului". Dacă se strică un computer este o tragedie, însă sărăcia, nevoile, dramele atâtor persoane ajung să intre în normalitate. Dacă într-o noapte de iarnă, aici aproape pe via Ottaviano, de exemplu, moare o persoană, aia nu e ştire. Dacă în atâtea părţi ale lumii sunt copii care nu au de mâncare, aia nu e ştire, pare normal. Nu poate să fie aşa! Şi totuşi, aceste lucruri intră în normalitate: faptul că unele persoane fără acoperiş mor de frig pe stradă nu este ştire. Dimpotrivă, o scădere de zece puncte la bursele din unele oraşe constituie o tragedie! Astfel persoanele sunt aruncate ca şi cum ar fi gunoaie.

Această "cultură a rebutului" tinde să devină mentalitate comună, care îi contagiază pe toţi. Viaţa umană, persoana, nu mai sunt simţite ca valoare primară care trebuie respectată şi ocrotită, în special dacă este săracă sau neputincioasă, dacă încă nu foloseşte - cum ar fi pruncul care trebuie să se nască - sau nu mai foloseşte - cum este bătrânul. Această cultură a rebutului ne-a făcut insensibili şi faţă de risipe şi faţă de rebuturile alimentare, care sunt şi mai reprobabile când în orice parte a lumii, din păcate, multe persoane suferă de foame şi de malnutriţie. Odinioară, bunicii noştri erau foarte atenţi să nu arunce nimic din mâncarea care rămânea. Consumismul ne-a indus să ne obişnuim cu superfluul şi cu risipa zilnică de hrană, căreia nu mai suntem în stare să-i dăm justa valoare, care este dincolo de simplii parametrii economici. Să ne amintim bine, însă, că hrana pe care se aruncă este ca şi cum ar fi furată de la masa celui care este sărac, a celui căruia îi este foame! Îi invit pe toţi să reflecteze asupra problemei pierderii şi a risipei de hrană, pentru a găsi căi şi moduri care, înfruntând serios această problemă, să fie vehicul de solidaritate şi de împărtăşire cu cei mai nevoiaşi.

În urmă cu puţine zile, în sărbătoarea Corpus Domini, am citit relatarea minunii pâinilor: Isus dă de mâncare mulţimii cu cinci pâini şi doi peşti. Şi concluzia textului este importantă: "Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au strâns din ceea ce a rămas douăsprezece coşuri cu bucăţi" (Lc 9,17). Isus le cere discipolilor ca nimic să nu se piardă: Fără risipă! Şi este acest fapt al celor douăsprezece coşuri: De ce douăsprezece? Ce înseamnă? Doisprezece este numărul triburilor lui Israel, reprezintă în mod simbolic întregul popor. Şi acest lucru ne spune că atunci când hrana este împărtăşită în mod egal, cu solidaritate, nimeni nu este lipsit de cele necesare, fiecare comunitate poate merge în întâmpinarea necesităţilor celor mai săraci. Ecologia umană şi ambientală merg împreună.

Aşadar, aş vrea ca toţi să luăm angajamentul serios de a respecta şi a păzi creaţia, de a fi atenţi faţă de orice persoană, de a contrasta cultura risipei şi a rebutului, pentru a promova o cultură a solidarităţii şi a întâlnirii. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.