Roman ("Fericitul Ieremia"): Ziua Recunoştinţei

Sâmbătă, 29 octombrie 2011, comunitatea din Parohia "Fericitul Ieremia Valahul" din Roman a sărbătorit cinci ani de la sfinţirea bisericii parohiale şi a celebrat cea de-a şasea ediţie a Zilei Recunoştinţei.

După întâlnirile de pregătire a acestei zile, sâmbătă s-au derulat trei momente importante:

1) de la ora 10.00, copiii parohiei, ajutaţi de pr. Adrian Blăjuţă şi animatori, au abordat în cadrul orelor de cateheză tema recunoştinţei şi au demarat câteva activităţi practice în această direcţie;

2) la ora 18.00 s-a celebrat sfânta Liturghie solemnă în amintirea consacrării altarului şi a binecuvântării bisericii, în cadrul căreia pr. paroh Alois Moraru a evocat principalii paşi ce au fost parcurşi în cele 15 luni, cât a durat ridicarea lăcaşului de cult;

3) între orele 19.30 şi 24.00 s-a organizat un program cultural-recreativ la subsolul bisericii, din care spicuim: o retrospectivă fotografică a lucrărilor de construire a bisericii şi a Liturghiei de sfinţire, mărturii ale parohului şi enoriaşilor, scenete şi dansuri pregătite de tinerii parohiei, concursuri de cultură generală şi glume, un recital al cântăreţului de muzică populară Ştefan Enăşel, jocuri cu adulţii, tinerii şi copiii, karaoke, dansuri etc., în două cuvinte: multă veselie.

Cu această ocazie ne-am grăbit să adresăm părintelui paroh câteva întrebări.

Părinte Alois, acum, la sfârşitul lunii octombrie, aţi avut bucuria să celebraţi Ziua Recunoştinţei, la cinci ani de la sfinţirea bisericii "Fericitul Ieremia Valahul". Ne puteţi spune de cât timp sunteţi paroh aici şi cum aţi găsit Romanul în acea vreme?

Peste 45 de zile (mai exact la 15 decembrie) voi împlini şapte ani de când sunt paroh în această parohie din oraşul muşatin Roman, o localitate pe care o ştiam foarte bine întrucât sunt originar din această zonă şi mi-am petrecut patru ani din viaţă studiind la un liceu de aici. Noutatea a constituit-o comunitatea catolică care mi-a fost încredinţată spre păstorire: o parohie cu 450 de familii, multe dintre ele fiind înjumătăţite fie de moartea unuia dintre soţi, fie de căsătoriile mixte care s-au realizat. Dintre familiile ei, multe sunt în vârstă şi unele au situaţii de trai precare. De fapt, aceasta este o realitate sesizată şi în celelalte trei parohii ale acestui oraş: "Sfânta Tereza a Pruncului Isus", "Inima Neprihănită a Mariei" şi "Isus, bunul Păstor".

Ne puteţi prezenta pe scurt şi aceste parohii? Cum sunt bisericile lor?

Cea mai veche, dar şi cea mai mare dintre parohiile catolice din oraşul Roman este "Sfânta Tereza a Pruncului Isus". Biserica în cinstea ei a fost construită la mijlocul secolului trecut şi a suferit deja mai multe reparaţii. Această parohie a înglobat cele peste 3.000 de familii din oraş, din care s-au desprins apoi încă trei comunităţi parohiale. Paroh al comunităţii principale din centrul oraşului este acum pr. Pavel Chelaru, ajutat de preoţii vicari Eduard Păduraru şi Florin Jitaru. În urmă cu 15 ani, s-a înfiinţat Parohia "Inima Neprihănită a Mariei, păstorită şi în prezent de pr. Cristian Lucaci, ajutat acum de pr. Marius Sabău. Biserica acestei comunităţi a fost sfinţită anul acesta. Cea de-a treia parohie catolică din oraş este cea care mi-a fost încredinţată mie, fiind ajutat acum de pr. Adrian Blăjuţă. Cea mai tânără comunitate parohială de aici, atât ca medie de vârstă a enoriaşilor, cât şi a datei de înfiinţare, este "Isus, bunul Păstor", al cărui paroh este pr. Francisc Fărcăşel, ajutat de pr. Emanuel Bejenaru. Şi această parohie are biserica recent sfinţită, în aprilie 2007.

Din câte îmi spuneţi, se pare că aceste comunităţi catolice din Roman au biserici recent sfinţite sau renovate. Ne puteţi reda în ce stadiu era biserica "Fericitul Ieremia Valahul" când aţi ajuns aici?

Graţie primului paroh al acestei comunităţi, pr. Ludovic Butnăraşu, când am fost numit eu paroh la Roman, am găsit biserica în catacombe, adică era la cota 0, celebrările liturgice având loc la subsolul bisericii, care era tot asemenea unui şantier. Planurile bisericii existau, dar lipseau banii necesari unei asemenea investiţii. Orice astfel de lucrare este examinată cu grijă de mai multe foruri şi sunt necesare aproximativ 20 de avize. Nu e cazul să le enumăr acum, căci s-ar speria cei care sunt însărcinaţi cu o asemenea misiune. Asta e o primă etapă, deoarece obţinerea autorizaţiei de construcţie a bisericii nu înseamnă totul. Sunt necesare alte sute de ore de muncă prin birouri pentru găsirea celor mai bune soluţii de arhitectură, de rezistenţă, de utilitate etc.

Şi v-aţi găsit timp pentru toate acestea? Cine v-a ajutat?

Cum spuneam, este necesară parcurgerea multor paşi, unii mai importanţi, alţii cu o valoare mai mică, dar peste toate etapele trebuie să fie aţintită privirea parohului, reprezentantul comunităţii parohiale în acest sector. De modul său de a acţiona depinde în mare măsură ritmul şi modul în care se edifică un lăcaş al Domnului.

Din ritmul în care aţi mers trebuie să înţelegem că v-aţi apucat de muncă imediat ce aţi ajuns la Roman. Pe ce fonduri v-aţi bazat, cine v-a ajutat?

Am venit la Roman cu gândul de a lucra atât la edificarea comunităţii credincioşilor, cât şi a bisericii. Lucrul acesta l-am enunţat enoriaşilor chiar la Liturghia de instalare ca paroh şi i-a entuziasmat. Munca la şantier am început-o în aprilie 2005. În ceea ce priveşte fondurile, nu am pornit de la zero, ci de la minus, căci mai trebuiau plătite anumite datorii. Pentru a demara lucrările, a trebuit să caut numeroase persoane care să aibă încredere în mine şi care să-mi împrumute sume mari de bani. Cu ajutorul Domnului şi a multor oameni de bunăvoinţă am pornit la drum. Am căutat furnizori de materiale de construcţii şi câţiva meşteri care să poată conduce munca. Am lucrat în regie proprie, cu un concurs larg al credincioşilor parohiei, care au prestat aproximativ 33.000 de ore de muncă voluntară.

Şi totuşi, a ridica şi termina o biserică într-un an şi şase luni nu pare un lucru atât de uşor. Au fost necesare sume colosale. Ne puteţi prezenta vreun moment mai delicat din această problematică?

Multe momente ar putea părea importante din acest capitol al identificării şi găsirii surselor de finanţare. Pe parcursul lucrărilor am fost ajutaţi de unele persoane care au putut să ne susţină cu donaţii în bani şi materiale de construcţii, nu numai să ne împrumute bani. Era foarte greu atunci când eram presat de anumite firme să le plătesc rapid materialele pe care ni le-au furnizat sau de anumiţi oameni care îmi cereau să le restitui banii împrumutaţi. Îmi amintesc o situaţie trăită în mai 2006. A trebuit ca într-o singură zi să strâng un miliard de lei vechi pentru plata datoriilor. Am apelat la rugăciunile credincioşilor în cinstea fericitului Ieremia Valahul - patronul comunităţii, m-am urcat în maşină, am colindat mai multe localităţi, iar seara... problema era rezolvată. Era o zi de luni, dedicată patronului bisericii noastre. Şi câte asemenea ajutoare am simţit din partea patronului nostru ceresc!

În afară de credincioşii parohiei, v-au sprijinit şi alţii?

Bineînţeles. Am colindat mai multe ţări pentru a găsi oameni şi asociaţii care să ne ofere ceva. De multe ori era mai mare efortul făcut decât ajutorul primit, dar... voiam să mergem înainte. Am apelat şi la alte comunităţi din dieceza noastră; unele ne-au putut sprijini cu ceva, altele... mai puţin.

Aţi fost susţinuţi de primărie sau de Ministerul Cultelor?

Cu durere în suflet, trebuie să răspund negativ. Deşi am făcut numeroase demersuri la ministere, la primărie, la unele asociaţii şi partide, am primit numai promisiuni, dar nici măcar un leu.

Unii credincioşi spun şi astăzi că adesea eraţi greu de deosebit de muncitori, fiind la fel de acoperit în praful şantierului. Aţi avut momente în care să simţiţi regrete că v-aţi înhămat la o astfel de sarcină? Din câte ştim, aţi lucrat la o editură, aţi studiat şi în străinătate, dar ce a însemnat experienţa înălţării unei bisericii?

Se pare că nu m-am putut ascunde bine printre muncitori. Mi-a plăcut să fiu alături de ei, de la săparea gropilor pentru stâlpii turnului (5 metri sub cota 0), până la punerea crucii pe vârful turnului (39,5 metri). În felul acesta, munca meşterilor şi enoriaşilor avea un alt randament. În ciuda oboselii şi a multor situaţii grele, nu mi-a părut rău că am ales să lucrăm în acest ritm. A fost greu, dar... am ajuns la ţel. În viaţă ne putem propune multe, în diverse sectoare de activitate, dar sunt convins că trebuie să dorim să ne facem bine datoria. Am lucrat mult timp în arhive şi mi-a plăcut să cercetez şi să scriu mai multe cărţi, am studiat la Viena şi Bucureşti, dar m-am întors de unde am plecat pentru a lucra aici, am avut această misiune de a coordona înălţarea unei biserici şi... sper să dăinuie cât mai mult.

Cine v-au fost cei mai aproape în procesul de construcţie a bisericii?

În primul rând ne-a stat alături Dumnezeu, căci fără ajutorul său nu putem face nimic. Apoi, şi doresc să le mulţumesc cordial, au depus un efort deosebit membrii comitetului bisericesc, care au colindat de nenumărate ori locuinţele enoriaşilor pentru a culege ofertele lor şi pentru a-i anunţa să vină la muncă. O susţinere deosebită am primit din partea câtorva familii mai înstărite şi a unor confraţi preoţi, care ne-au ajutat cum şi cât au putut.

Şi iată că, după atâta trudă, a sosit şi finele lunii octombrie 2006, când biserica a fost sfinţită. Ne-o prezentaţi pe scurt?

Aşa cum constata înţeleptul Qohelet în Vechiul Testament: "Pentru orice lucru este un timp potrivit şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer...; este o vreme să sădeşti şi o vreme să culegi ce ai sădit...", s-a întâmplat şi cu noi. A fost o vreme pentru a zidi, una pentru a mulţumi şi... una pentru a reflecta asupra realităţilor mântuitoare care se ascund în spatele simbolurilor prezentate în noul lăcaş de cult. Am ţinut cu tot dinadinsul ca acest act de aducere de mulţumire şi de sfinţire a bisericii să fie în ziua de 29 octombrie, în preajma comemorării datei în care fratele Ieremia Valahul a fost declarat fericit de către fericitul papă Ioan Paul al II-lea. Mai mult, în acel an s-au comemorat 450 de ani de la naşterea patronului bisericii noastre. Păşind pe strada din faţa bisericii, Cristos de pe cruce ne invită să păşim în această casă a Domnului. Crucea de inox de pe turnul bisericii şi clopotele ne provoacă să privim spre ceruri şi să ne amintească faptul că deasupra noastră este Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru. Privind cele trei uşi de la intrarea în biserică, ne amintim de cele trei sacramente ale iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Intrând prin ele, în biserică, decoraţiunile din marmură şi din inox ne invită la o incursiune în Vechiul Testament, putând evidenţia câteva simboluri: pomul cunoaşterii binelui şi răului, curcubeul şi porumbelul - simboluri ale mântuirii, cele 12 triburi ale poporului ales conturate pe covorul de marmură, scara lui Iacob etc. Aceste simboluri veterotestamentare ne duc spre Cristos - altarul bisericii. Mântuitorul ne vorbeşte prin Cuvânt (pupitrul) şi ne sfinţeşte prin Botez (baptisteriul). Acestea sunt strâns legate între ele ca realităţi mântuitoare, dar şi prin covorul de marmură. Icoanele şi vitraliile din prezbiteriu ne prezintă momente importante din viaţa Mântuitorului: naşterea, copilăria, botezul, diferite minuni, Cina cea de Taină, agonia din Grădina Ghetsemani etc. Suferinţele Domnului sunt conturate în staţiunile din Calea Sfintei Cruci şi conduc spre Înviere, zugrăvită într-o icoană mare şi simbolizată prin lumânarea pascală. Înviat, Mântuitorul rămâne cu noi în tabernacol. El şi-a ales 12 apostoli, reprezentaţi în biserica noastră prin 12 stâlpi de rezistenţă, înfiinţând Biserica. Cele şapte cruci mari vizibile în biserică şi forma covorului de marmură ne amintesc de cele şapte sacramente ale Bisericii şi de darurile Duhului Sfânt, care ne invită să medităm că patria noastră nu este pământul, ci cerul. Planul superior al bisericii ne ajută să înţelegem şi mai bine acest lucru. Vitraliile oblice, mozaicurile, statuile şi bolta înstelată ne sugerează o meditaţie foarte bună asupra acestor realităţi. Avem nevoie de mijlocirea sfinţilor şi într-un mod aparte de cea a Preacuratei Fecioara Maria şi a fericitului Ieremia Valahul - conaţionalul şi patronul nostru. Principalele devoţiuni ale credincioşilor din parohia noastră (în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus, a Inimii Neprihănite a Mariei, a sfântului Anton de Padova şi a sfântului Iosif), marcate prin patru statui mari, ne ajută să trăim o viaţă creştină autentică şi să ne gândim la o moarte bună, fiind conştienţi că va trebui să ne prezentăm înaintea judecăţii lui Dumnezeu, care ne arată calea pe care trebuie să mergem, care vede, ascultă, scrie şi judecă toate - aspecte desprinse din cele două icoane plasate deasupra confesionalelor. Deasupra corului a fost realizată o icoană în cinstea sfintei Cecilia, patroana cântăreţilor bisericeşti.

Care sunt dimensiunile bisericii?

Lăcaşul de cult are o lungime de 32 metri, o lăţime de 15,5 metri, o înălţime interioară de 15 metri, iar crucea de pe vârful turnului ajunge la 39,5 metri.

Cum a fost sfinţirea bisericii? Ştim că au participat trei episcopi şi câteva mii de credincioşi. Ce elemente deosebite puteţi evidenţia după cinci ani de la acel moment?

În urmă cu cinci ani, în ziua de 29 octombrie 2006, încă de dimineaţă, zeci de persoane s-au strecurat prin poarta bisericii pentru a face ultimele retuşări şi a orna noul lăcaş de închinăciune. Mai multe gospodine s-au adunat la subsolul bisericii pentru a pregăti şi aranja merindele ce urmau să fie servite după săvârşirea Liturghiei de sfinţire. Membrii comitetului de organizare şi-au verificat sectoarele pe care le coordonau, străduindu-se să fie toate puse în regulă. Pe la ora 8.00 au început să se perinde în biserică zeci şi zeci pe persoane: unele pentru a se împăca cu Dumnezeu prin sacramentul Spovezii, altele pentru a admira biserica în sărbătoare. Membrii fanfarei "Zece Prăjini" repetau de zor cântece în cinstea fericitului Ieremia şi alte partituri. Echipa de la firma "Milenium Production" şi-au amplasat cu grijă dispozitivele de recepţie şi difuzare a imaginilor. Clopotele bisericii anunţau că peste câteva ore va avea loc un eveniment unic pentru acest cartier al oraşului muşatin. Treptat, treptat, curtea bisericii se umplea cu oameni sosiţi din sate învecinate Romanului, dar şi din localităţi mai îndepărtate. Naşii au fost plasaţi în spaţiile din jurul bisericii, iar invitaţii speciali în zona din faţa ei. Ministranţii au împărţit iconiţe, iar membrii redacţiei "Paşi spre fericire" au difuzat nr. 19 al revistei, în care era inserat şi ritualul de sfinţire. La ora 12.15 şi-au făcut apariţia episcopii Petru Gherghel, Aurel Percă şi Anton Coşa. În sunete de fanfară, ei au fost întâmpinaţi de pr. decan Toma Encuţă, reprezentaţi ai parohiei şi subsemnatul. Ajunşi la biserică, corul a cântat şi a creat o atmosferă de sărbătoare deosebită. A urmat sfânta Liturghie pontificală cu un ritual complex.

Probabil vom mai avea ocazia să discutăm despre această slujbă şi despre ceea ce a urmat. Vă mulţumim pentru toate aceste aspecte pe care ni le-aţi împărtăşit şi vă felicităm, pe Sfinţia voastră şi comunitatea "Fericitul Ieremia", pentru toate câte le-aţi realizat împreună.

Redacţia "Paşi spre fericire"

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 29 octombrie: Roman ("Fericitul Ieremia"): Ziua Recunoştinţei

lecturi: 28.