Noi ne-am dat o şansă

pagină realizată de pr. Felician Tiba

După o ceartă serioasă cu soţul, am decis să mă separ, nu în afara casei, ci în aceeaşi casă, dar cu administraţie separată. Mi-am luat dormitorul meu, patul meu, mâncarea mea, totul al meu, doar ca să-i dau o lecţie, să înţeleagă că eu am demnitatea mea şi că vreau să fiu respectată.

Treptat mi-am făcut propria viaţă, cu prietenii mei, cu ieşirile mele, cu viziunea mea despre viaţă, un soi de independenţă, dar sub acelaşi acoperiş. Până şi bucătăria o foloseam la ore diferite, doar ca nu cumva să ne întâlnim, să dăm din nou ocazie certei, deşi, trebuie să recunosc, începuse să-mi fie milă de el, pentru că, hai să fim sinceri, nici nu ştia să-şi pregătească de mâncare, ca să nu mai spun de ordine.

Trecuseră vreo câteva luni de când am luat această decizie şi fiecare aştepta ca primul pas să-l facă celălalt. Şi eu eram orgolioasă, însă el excela.

Într-o seară, venind mai devreme de la muncă, m-am apucat de gătit. Voiam să-mi pregătesc mâncare, atât pentru cină, cât şi pentru a doua zi. Culmea, şi el a avut acelaşi plan! Şi el venise mai degrabă de la muncă, şi el gândise să-şi pregătească ceva pentru cină şi pentru a doua zi, aşa încât, iată-ne puşi în faţa unei alegeri: Cine să renunţe? Cine să aştepte până când celălalt să-şi facă programul? Doi străini, şi totuşi soţi!

Cu două zile înainte participasem la Calea sfintei cruci şi, evident, la Liturghie. Situaţia pe care o trăiam, unită cu timpul liturgic pe care îl parcurgeam, fără să vreau, m-a lăsat cu un gust amar. Era Postul Mare, ne pregăteam de sărbătoarea Învierii Domnului, iar noi stăteam în casă ca doi străini, ca doi "nefamilişti", revendicându-ne care mai de care dreptatea. Ce jenant!

Mi-am venit în fire, am tras aer în piept şi am decis să-l invit la dialog. După trei ore de discuţii, împreună am căzut de acord cu privire la câteva aspecte clare.

Nu e obligatoriu să avem dreptate amândoi, unul trebuie să ştie să lase de la el, de dragul binelui celuilalt. În caz contrar, nu vom ajunge niciodată la o înţelegere, ca între doi oameni maturi, iar pe deasupra şi căsătoriţi din iubire.

Trăirea separată pe care ne-o asumasem a dus la costuri enorme, deoarece am dublat totul: două dormitoare, două paturi, două rânduri de veselă, pentru că asta uitasem să spun, dar fiecare îşi făcea mâncare în vasele proprii, cu ingredientele proprii, cu un consum dublu de gaz, apă şi energie electrică.

Nicio seară nu trebuie să ne mai prindă supăraţi sau separaţi, indiferent de intensitatea problemei; chiar dacă părea apăsător, trebuie să ne cerem scuze, astfel încât să mergem la culcare împăcaţi.

Expresiile "Mulţumesc" şi "Te rog frumos", pe lângă sus-numitul "Iartă-mă", trebuiau să constituie începutul sau concluzia fiecărui dialog care ar fi avut loc între noi.

Am decis să reparcurgem o parte din cele auzite la pregătirea pentru căsătorie, din care uitasem aproape totul, astfel încât să reîmprospătăm între noi iubirea care ne-a unit.

Şi am mai decis ceva: cel care avea să ridice tonul începând din acea zi, chiar dacă eram soţi şi trăiam sub acelaşi acoperiş, trebuia să vireze într-un cont special, pe care am decis să-l şi facem a doua zi, o sumă de bani echivalentă cu traiul pentru o zi.

Toate acestea le-am scris pe o hârtie, le-am expus în bucătărie, iar acum, la 45 de ani de căsătorie, încă mai râdem de acea zi în care am luat aceste decizii. Ce imaturi mai eram! Sau poate a fost providenţial?! Noi ne-am dat o şansă. (Cornelia)