

Omul sloi în mijlocul deşertului
de pr. Laurenţiu Dăncuţă
Nepăsarea este gerul care solidifică binele ce ar putea ţâşni din noi ca un izvor tămăduitor.
Există probleme mai mari decât încălzirea globală. De exemplu, răcirea umană. Mult simţita schimbare climaterică apare şi ca o consecinţă a activităţilor omului sloi, a omului cu inima îngheţată, nepăsător. Iar spre deosebire de încălzirea globală, răcirea omului este o plagă tăcută, aproape neobservată. Nu ştim când am început să fim nepăsători şi egoişti; nu ştim când am început să tratăm cu indiferenţă omul, natura, divinul. Ne-am trezit trăind într-un iglu. Iar când am scos capul din coliba noastră de gheaţă - privind pe-afară sau răsfoind ştiri - am văzut în jurul nostru... Deşertul: bătrâni care mor singuri, copii care plâng de foame, bolnavi abandonaţi, tineri deznădăjduiţi. Iar pe pereţii casei noastre de gheaţă, ca într-o oglindă fără pic de farmec, se reflectă viaţa oamenilor: chipul sărăciei, al foamei, al disperării.
Cercetătorii spun că deşertul câştigă teren şi că, de exemplu, Sahara acoperă o suprafaţă mai mare acum decât la începutul secolului trecut. Se pare că deşertul vine peste omul sedentar şi rece, peste omul închis în propriul egoism şi redus la propriile sale interese.
Însă înainte de a fi copleşiţi de nisipul Saharei, suntem deja înconjuraţi de deşertul sărăciei şi al disperării, al foametei şi al singurătăţii. Putem să ne prefacem că nu-l vedem sau să începem să-l "lucrăm". Suntem un sloi într-un deşert care are nevoie disperată de apă. Şi ce uşor ne-ar fi să devenim rouă: să ne dezgheţăm un pic de dragul celor care mor însetaţi de dreptate, de iubire, de pâine.
Ce mult bine am realiza dacă am conştientiza forţa pe care o avem. În acest deşert toate bunurile noastre sunt "apă" în stare solidă care aşteaptă un semn, o rază fierbinte de iubire pentru a se topi şi a curge spre ceilalţi. Cu un strop de renunţare ar fi mai puţini bătrâni care mor singuri, mai puţini copii care se culcă flămânzi, mai puţin bolnavi care nu au cui împărtăşi o suferinţă sau o bucurie (cf. Mt 16,24-27). În deşert este mult mai copleşitoare disperarea decât arşiţa, iar oamenii mor mai mult de singurătate decât de sete.
Nu am ales unde să ne naştem, dar putem purta viaţa în locul în care trăim. Pentru aceasta însă trebuie să ne pese de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi mai ales de ceea ce lăsăm în urma noastră: deşert sau viaţă?