Pe drumul crucii spre înviere

Timpul sfânt al Postului Mare ne introduce an de an pe drumul greu al crucii, dar cu speranţa sigură că acest drum ne poartă spre înviere.

Înaintea noastră merge mereu Cristos, purtându-şi crucea pe umeri, şi ne încurajează. Nu-l putem urma decât ascultându-i şi meditându-i îndemnul: "Cine vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!" (Mc 8,34).

Am simţit şi simţim tot mai mult pe umerii noştri povara crucii, mai ales în acest timp de pandemie care pare că nu se mai termină. Se va termina cu siguranţă, dar nu ştim când. "Niciodată crucea nu a fost mai grea ca acum", zic unii. Dar nu cred că este adevărat. În toate timpurile omenirea a trecut prin perioade grele şi foarte grele, adică a simţit povara crucii. Această povară devine insuportabilă numai pentru cei care nu au credinţă, adică pentru cei care vor să poarte crucea singuri, fără Cristos. În schimb, pentru cei care poartă crucea împreună cu Cristos, povara ei devine suportabilă, chiar plăcută.

Sfânta Faustina Kowalska a avut o viziune cu cele două porţi şi cele două căi despre care vorbeşte Cristos în evanghelie: "Intraţi pe poarta strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţin sunt cei care o găsesc" (Mt 7,13-14). "Pe calea largă - zicea Faustina - erau numai flori, bucurie, muzică şi tot felul de plăceri. Oameni foarte mulţi mergeau pe această cale dansând şi distrându-se fără să le pese de nimic, dar când ajungeau la capăt, se prăbuşeau într-o prăpastie oribilă, infernală. Erau aşa de mulţi, încât nici nu-i puteam număra. Dar am văzut şi cealaltă cale, îngustă, ca o cărare, presărată cu mărăcini şi pietre ascuţite. Oamenii care mergeau pe ea aveau lacrimi în ochi, sufereau cu resemnare. Unii cădeau pe pietre, dar se ridicau îndată şi continuau drumul anevoios. La capăt era o grădină frumoasă, plină cu flori şi cu bucurii de tot felul şi toţi intrau în ea şi uitau imediat de toate suferinţele."

În ziua de 11 februarie comemorăm apariţiile Maicii Domnului de la Lourdes (Franţa). Este Ziua Internaţională a Bolnavului (a XXIX-a). Lourdes-ul este cunoscut pentru numărul mare de bolnavi care sunt aduşi aici din toată lumea pentru a-şi găsi alinare. Este şi un număr impresionant de voluntari care poartă bolnavii în cărucioare, de la locul de cazare la grota apariţiilor, în procesiune şi la adoraţie.

Este o imagine vie a lui Cristos care îşi poartă crucea chiar şi în zilele noastre. Crucea este grea, dar este purtată cu răbdare şi cu speranţa că totul se va încheia într-o zi în mod fericit. Crucea purtată alături de Cristos capătă un sens, aduce mângâiere şi orientează spre înviere. Ultimul cuvânt în viaţa lui Cristos nu a fost crucea şi moartea, ci viaţa şi învierea. Creştinul care îşi poartă crucea cu răbdare, mergând pe urmele lui Cristos, va ajunge la răsplata învierii, în Ierusalimul ceresc, acolo unde "va fi ştearsă orice lacrimă din ochi" (Ap 21,4), iar bucuria va fi deplină.

+ Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi