Misterioasa şi tămăduitoarea reînnoire a timpului

de pr. Laurenţiu Dăncuţă

Prin reînnoirea timpului - mai ales după un an marcat de multă nelinişte, suferinţă, nesiguranţă - Dumnezeu ne dăruieşte speranţă.

Trecerea tămăduitoare a timpului devine pentru noi nădejde şi seninătate: îndrăznim să păşim încrezători în noul an, bucuroşi că încă putem spune "astăzi", "acum", "aici". Din mila sfântului, vorba poetului, încă facem umbră pământului.

La cumpăna dintre ani se împletesc mari mistere: reînnoirea timpului şi "cheltuirea" sa amăgitoare. În ringul conştiinţei, devenim simultan actori şi martori ai confruntării dintre chibzuinţă şi risipă. În ringul vieţii concrete, pentru trecut suntem martori, pentru prezent şi viitor putem fi actori.

Nu de puţine ori, tineri fiind, ne-am comportat de parcă timpul ar trece şi noi ne-am reînnoi. Dar, de fapt, timpul se reînnoieşte, iar noi trecem spre veşnicie. Timpul se pregăteşte pentru o nouă primăvară. Pentru el, totul e o nouă zi, o nouă lună, un nou an. Însă, pentru noi, numărătoarea continuă cu o altă zi, o altă lună, un alt an care ni se adaugă. Va fi o altă primăvară şi depinde de noi cum o vom primi: cu geamurile larg deschise, să intre un suflu nou şi lumină, sau cu geamurile bătute în cuie, deznădăjduiţi, ancoraţi într-un trecut care ne împiedică să fim actorii propriei vieţi?

Sunt impresionante ferestrele bătute în cuie. La fel şi cele care în loc de sticlă au alte materiale (nailonuri, placaje, scânduri). După un an atât de neliniştitor, ispita deznădejdii ne dă târcoale şi - de frica virusurilor trupeşti şi sufleteşti - suntem tentaţi să ne baricadăm, să batem totul în cuie: fără lumină, fără aer, fără viitor.

Să păşeşti în anul nou fără speranţă e ca şi cum ai intra într-o casă fără ferestre. Sau într-o casă în care geamurile au fost înlocuite cu o placă de lemn prinsă în cuie. Te sufoci în întuneric şi iz de mucegai. Şi nu e suficient să schimbi placa de lemn, ci trebuie să scoţi şi cuiele, să deschizi larg fereastra. Nu e suficient să intre lumina, dacă nu intră şi un suflu nou, proaspăt, curat.

Speranţa creştină nu e un ornament, nu e o "fereastră oarbă", nu e o virtute de design, ci este tocmai "locul" prin care intră lumina şi aerul în viaţa noastră, Cristos şi Duhul Sfânt, însoţitorii noştri prin timp în călătoria spre Tatăl. Să cheltuim cu chibzuială timpul, această imensă comoară reînnoită prin care trecem spre veşnicie.