Iarna pe uliță
prelucrare de pr. Felician Tiba
Pe vremea când iernile erau ierni și zăpada era zăpadă, nu puteai, copil fiind, să stai în casă. Cum să nu ieși afară, la zăpadă, când toți copiii ieșeau? Cum să nu te dai cu sania când toți copiii se dădeau? În zadar ne amenințau părinții că o să răcim sau că o să ne rupem picioarele sau mâinile pe gheață. Pentru noi totul era o simplă joacă.
Acolo, pe uliță, fie iarnă, fie vară, ne-am format ca oameni. Ulița, la sat, formează oameni, așa cum "afară", la oraș, formează oameni. Pe uliță sau "afară", împreună cu alți copii am făcut strategii, am organizat concursuri, am învățat să pierdem sau să ne bucurăm de victorie.
Când iarna era iarnă, când ieșeam cu toți copiii de pe uliță să ne dăm cu sania, am învățat ce înseamnă caritatea. Când trăgeam la deal sania unuia dintre copiii mai mici, când luam pe propria sanie pe vreunul din copiii care nu avea o sanie, când mergeam împreună cu ceilalți copii să ajutăm vreo bătrână să dea zăpada la o parte, am învățat să-l respectăm pe cel care nu are sau pe cel nevoiaș și neputincios. Și chiar dacă uneori mai râdeam de vreun bătrân care luneca sau mai băteam câte o fată cu zăpadă, la sfârșit mergeam și-l ajutam pe acel bătrân să ajungă cu bine acasă sau o lăsam pe acea fată să ne bată și pe noi cu zăpadă.
Iarna ne scotea de prin toate casele pe uliță, ne unea, indiferent de vârstă, și ne punea sub același ideal: sania! Și dacă aveam șansa să prindem și vreun viscol, continuam să rămânem acolo pentru că el ne învăța să răzbim în viață.
Și pentru că tot am amintit de o astfel de vreme, înainte de o zi care ni se deschidea în față, nimic nu ne împiedica să mergem mai întâi la Sfânta Liturghie, ministranți sau copii simpli, viitorii credincioși maturi ai Bisericii... (Ionel)