Duhul şi Biserica

de pr. Cristian Chinez

Dacă în Vechiul Testament poporul lui Israel s-a constituit ca popor al lui Dumnezeu printr-un proces îndelungat de experienţă colectivă a credinţei, acest lucru s-a petrecut pe baza unor prescrieri divine. Iar acestea erau "literă de Lege". De aici, importanţa ascultării, a îndeplinirii întocmai.

Odată cu Noul Testament, Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, se configurează ca fiind "convocată"; iar această "convocare" are loc ca reacţie colectivă de credinţă la ceea ce Duhul Sfânt revelează cu privire la evenimentul Cristos, în interiorul inimii fiecăruia. Iată de ce, experienţa personală de credinţă trebuie să-şi găsească exprimarea în formă comunitară. Spre aşa ceva determină acţiunea Duhului Sfânt. Căci suma unor fragmente de trăiri interioare nu constituie nicidecum o unitate de tip comunitar. Chiar dacă există o anumită inter-comunicare. Expresia din Faptele Apostolilor "o inimă şi un suflet", cu referire la prima comunitate creştină, poate fi înţeleasă atât în sens fizic (ca atunci când inima bate lângă sau împreună cu alte inimi), cât mai ales spiritual, ca un corp (cf. "personalitate corporativă") ce are suflu de viaţă în el, iar acest "suflet" este însuşi Duhul Sfânt.

Pe de altă parte, chiar şi credinciosul care, în mod sistematic, pune întrebări şi reflectă cu privire la conţinutul credinţei, depinde în mod necesar de experienţa Duhului din cazul celorlalţi, atât împreună cu el, cât şi înaintea lui.