Familia din jurul mesei

Să fie vreo jumătate de an de când am fost invitaţi cu întreaga familie la masă la o altă familie şi, cum nu aveam nimic în program, am acceptat invitaţia. Ce-i drept, era pentru prima dată când primeam o astfel de invitaţie şi, la modul cel mai sincer, nici nu ştiam cum trebuie să ne comportăm, mai ales că aceşti doi copii ai noştri aveau ritmul lor, tabieturile lor şi mă şi temeam de un eşec. Şi, de ce să nu fiu sincer, nici nu înţelegeam de ce trebuie să merg să mănânc în altă parte atâta timp cât eu am ce mânca acasă. Aşa am fost obişnuit! Cu toate acestea, iată-mă prezent la uşa prietenilor.

Am ajuns şi, după ce ne-am făcut comozi, am fost invitaţi direct la masă. Ceea ce m-a surprins încă de la început a fost faptul că la această familie de prieteni toţi aveau locul lor, începând cu părinţii şi terminând cu cei trei copii pe care îi aveau. Fiecare s-a aşezat acolo unde se aşeza de obicei, s-a făcut rugăciunea - o rugăciune frumoasă şi, din punctul meu de vedere, cam lungă, dar pentru că eram la ei nu am zis nimic -, apoi au început să aducă felurile de mâncare la masă.

Nu ceea ce am mâncat m-a determinat să împărtăşesc această experienţă, ci cum am mâncat.

Aşa cum am spus, erau prezenţi cu toţii la masă, niciunul dintre copii nu avea alături un telefon mobil sau o tabletă pe care să urmărească în acelaşi timp şi desene animate, aşa cum procedau copiii mei acasă. Aceasta dacă se întâmpla cumva să mâncăm împreună, pentru că de obicei fiecare mânca atunci când dorea şi ce dorea, chiar dacă soţia pregătea un anumit fel de mâncare. Diferenţa dintre copiii mei şi ai lor era că ai mei încă de la începutul mesei au cerut telefonul, spunându-mi să le pun desene animate. Nici nu au avut răbdare să ne rugăm, cu atât mai puţin să mănânce stând liniştiţi la locurile indicate de gazdă!

În zadar i-am dat de exemplu pe copiii familiei prietene, nu am făcut decât să înrăutăţesc situaţia, aşa încât s-a creat un haos total; care plângea, care s-a ridicat de la masă, care a început să arunce cu mâncare, de îmi venea să-i iau pe toţi şi să mergem acasă. Şansa noastră a fost că ei ne invitaseră şi, fiind atât de drăguţi şi având la rândul lor copii, ne-au înţeles.

Mi-a plăcut mult cum copiii lor, după ce s-au rugat respectuos şi după ce au primit fiecare în farfurie atât cât considera că poate să mănânce, cu respect faţă de ceea ce aveau în faţă, au mâncat totul până la ultima înghiţitură, fără să ceară desene animate, fără să ţipe şi fără să arunce mâncare unul în altul. Mărturisesc că nu m-am putut abţine şi i-am întrebat cum de au reuşit.

Mi-au spus că, încă de la primul copil, masa a fost masă. Spuneau ei, "la noi în casă nu mănâncă nimeni singur. Când ne aşezăm la masă, mai întâi spunem cu toţii rugăciunea, apoi, că îi place, că nu îi place, că vrea sau nu să mănânce, toţi venim la masă. Şi încă un aspect: nimeni nu se ridică înaintea celorlalţi. Chiar dacă a terminat de mâncat, rămâne acolo, discută cu ceilalţi, pentru că este singurul moment când noi putem să stăm cu toţii împreună. Când copilul mai mic vede la cei mai mari cum trebuie făcut, fără prea mult efort intră şi el în acest ritm, aşa încât iată-ne împreună! Şi-i mulţumim lui Dumnezeu că la acest capitol nu avem probleme".

Imediat mi-am dat seama că sunt în faţa unui moment providenţial şi că, dacă am fi continuat la fel ca până atunci cu cei doi copii ai noştri, însemna că nu am fi înţeles nimic din ceea ce ni se întâmplase.

Am revenit acasă şi din acea zi, cu tot "războiul" care a durat ceva timp, trebuie să spun că am reuşit. Şi noi suntem acum o adevărată familie, iar masa o exemplifică din plin. Ceva mai târziu, soţul din acea familie mi-a şi mărturisit că de aceasta mă invitase: să-mi arate ce înseamnă o familie în jurul mesei. (Cătălin)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba