Catolicii din Moldova în timpul Primului Război Mondial (XIV)

Regina Maria despre dr. Jean Clunet

Continuăm să ne întrebăm ce a însemnat Primul Război Mondial pentru catolicii din Moldova. În acest număr încercăm să descoperim cum îl caracterizează în jurnalul ei regina Maria pe dr. Jean Clunet, unul dintre cei cinci eroi francezi a căror slujbă de înmormântare a avut loc în catedrala din Iaşi în ziua de 28 martie / 9 aprilie 1917.

Marţi, 14 / 27 martie 1917: "După prânz m-am dus cu Mignon la vila Greierul să întrebăm de dr. Clunet, care s-a îmbolnăvit şi el de boala cumplită a pacienţilor pe care-i îngrijeşte. [...]

L-am găsit pe dr. Clunet în căsuţa lui, ceva mai jos de spital. Îl îngrijea soţia lui. Era într-o stare destul de rea, dar m-a recunoscut, a reuşit chiar să scoată câteva cuvinte. I-am adus nişte compoturi, se pare că pe acestea le poate mânca".

Luni, 20 martie / 2 aprilie 1917: "Vreme frumoasă, dar deja foarte uscată şi prăfoasă. După micul dejun am plecat cu Nando la vila Greierul să-i vizităm pe dr. Clunet şi pe ceilalţi pacienţi. [...] L-am găsit pe dr. Clunet foarte bolnav, cu totul inconştient, dar dr. Le Laurier, care îl înlocuieşte deocamdată, încă nu şi-a pierdut speranţa. Unii din ceilalţi se simţeau mai bine. I-am vizitat şi am vorbit cu fiecare pacient care era în stare să vorbească. Toată clădirea era scăldată în soare, dar saloanele erau pline de suferinţă. Patru surori sunt bolnave, iar una, mai în vârstă, e într-o stare foarte gravă. Sora Pucci umbla peste tot, ca de obicei, şi făcea totul pentru toată lumea, mereu veselă, mereu amuzantă. Ne-au dus să vedem totul, chiar şi spălatul rufelor, de care se ocupau doi militiens bătrâni la fântână".

Marţi, 21 martie / 3 aprilie: "La ieşirea din spital, m-am întâlnit cu un preot catolic care tocmai venea de la vila Greierul şi care mi-a dat vestea dureroasă că Clunet a murit! A fost o lovitură grea. Speram din toată inima să-şi revină, el, care se ocupase de tot spitalul, care cu o energie neobosită şi un curaj admirabil rânduise totul bine şi luptase împotriva unor greutăţi înfricoşătoare. Iar acum a murit şi el, victimă a propriului devotament, a propriei abnegaţii. Vai! Tristă, tristă veste. Când am ajuns acolo toată lumea era înlăcrimată. Biata lui soţie stătea pe marginea patului în care el era întins atât de liniştit, dar atât de palid şi nemişcat, el, care era întruchiparea energiei şi a vieţii. Entuziasmul pe care îl arăta faţă de munca lui avea în el chiar ceva uşor exaltat, neliniştit. Erau o pereche cum nu se poate mai devotată, iar soţia lui va naşte în august. Primul copil l-a pierdut chiar înainte să vină aici, soţul o luase cu el ca să-şi mai uite durerea, iar acum l-a pierdut şi pe el, a rămas singură într-o ţară străină! Am încercat să găsesc vorbe care să-mi exprime compasiunea, căci de consolare nu poate fi vorba în astfel de clipe. Dar era simplă şi demnă în durerea ei. Dacă n-ar fi fost situaţia în care se află, ar fi rămas aici, liniştită, să-i continue munca. E o femeie mărunţică şi drăguţă, cu ochi mari, negri, patetici. A fost foarte, foarte tristă vizita mea la vila Greierul!"

Pr. Cornel Cadar