Crăciunul în simțire lăuntrică
Isus sub chip de prunc vine între noi. În fiecare an se naște, fiindcă mai sunt încă oameni care îl așteaptă și care nu s-ar putea sătura de el niciodată. În numărul lor ne trecem și pe noi. E adevărat că nu suntem mulți în lume, dar destui ca el să vrea să coboare din nou. Bucuria pe care o încearcă sufletele noastre e de o prospețime vie și copleșitoare. Vine între noi un prunc. Ne onorează Isus cu nașterea sa, gândindu-ne la cât de puțin îl merităm. Vine să ne-nvețe cum e Dumnezeu și, prin reflexie, cum ar trebui să fie orice om.
Povestea nașterii lui e neîntrecut de frumoasă, oricâte povești de Crăciun am citi. E cea mai frumoasă pentru că se adresează inimii din noi, asaltată de atâtea frământări și apăsări lumești. E cea mai grăitoare, pentru că e cea mai umană și mai divină în același timp! Imaginându-ni-l în iesle, simțim că vrem să ne coborâm din toate înălțimile noastre spre copilul Mariei; ne dăm seama cât bine ne face să ne micșorăm, căutând perseverent în noi statura copilului ce am fost cândva, cea lăuntrică, spirituală. Coborârea pruncului divin cere corespondentul coborârii noastre! La mintea unui copil coborâm, realizând ulterior că e singura cale să ajungem la înălțimea sufletului său.
Îngerii, păstorii, ieslea, pruncul, Maria, Iosif... mereu aceiași în fiecare an! Un scenariu de o simplitate debordantă, o regie așa cum a vrut-o numai Dumnezeu! În ochii unora, dezamăgitor de simplă; în sufletul a tot mai mulți contemporani, aproape imposibil de crezut.
Copiii ne vor povesti și anul acesta tot ce s-a petrecut atunci, la Betleem, cu vocile lor curate, fără preocuparea de a deznoda taina unei asemenea nașteri. Ei ne vor cânta până ni se vor înduioșa inimile, iar în bucuria lor sclipitoare și invazivă ne vom prinde și noi, îndemnându-ne irezistibil să coborâm din toate grijile noastre insistente și inutile, din importanța pe care ne-o dăm nouă și acțiunilor noastre, din complicațiile vieții, din care cauză trăim mai mult în afara noastră decât în noi.
Crăciunul e omniprezent în exteriorul nostru. El intră în simțirea noastră lăuntrică abia după ce, fascinați de simplitatea cuceritoare pe care o emană pruncul divin, acceptăm să coborâm până la ieslea lui, uimiți să ne regăsim pe noi înșine simpli, pașnici și cordiali, cum poate n-am mai fost de mult.
Pr. Cristian Diac